Încremenire

“Văd că oamenii acuma au un fel de-a da înapoi în faţa vieţii de teama de a nu şi-o complica. Frica de-a nu suferi face pe om să nu mai iubească”. Alexandru Paleologul

Câte n-aș putea să scriu sau să zic pe tema asta? Cât nu s-a zis și nu s-a scris pe tema asta?

Probabil scena cea mai evocatoare pentru tot citatul de mai sus e în Someone Like You, unde personajul principal masculin (Eddie) consolează personajul principal feminin (Jane) legat de durerile inimii și drama despărțirii iar replica lui finală și acum îmi trimite șocuri pe șira spinării de-mi zguduie trăirile și din inimă și din creier: I know it hurts. I know. It’s so hard to believe that something that wonderful can ever happen to us again, but it can. 

Tot în același registru stilistic, probabil cea mai deșteaptă chestie care mi-a fost scrisă vreodată, sau dacă nu e acolo în top 3 a fost ”Frica de dragoste e totuși lașitate”.

Cu asta mă lupt de ceva vreme, și-aș prefera să o las suspendată în timp și spațiu, în ambiguitate, pentru că nu mă pot privi nici acum în oglindă pe de-a-ntregul, chit ca peretele meu metaforic e mai plin de liniuțe tăiate decât cel din celula unui condamnat pe viața la încarcerare.

Dar divaghez și mă ascund în spatele cuvintelor și în spatele rațiunii de: nu răni gratuit, de nu e treaba nimănui să te vindece decât a ta, îți va veni și clipa când te vei ambiționa singură să faci un pas în plus, în față, iar pe același drum.

Dar ziua aia nu vine și eu mă ancorez și mai mult în pereții mei capitonați, ca și cum nebunia ar fi alinarea. Dacă sunt nebună trebuie să fiu protejată de pereții aștia patru, și dacă stau între ei nu risc nimic, nu câștig nimic, nu sufăr din nou nimic.

Frica. Frica e cel mai mare motivator în orice instanță.  E cea mai la îndemână scuză. E în afara zonei mele de confort. Nu știu cum se face. Nu mă simt în stare. Scuze. Scuze. Scuze.

Frica paralizează mai rău ca toxinele din veninul unui șarpe, încremenește. Te țintuiește la pământ. Așa e și iubirea, te înalță tot atât de mult cât te coboară. Te vindecă tot atât de mult cât te rănește. Te învață dar te și prostește. E antiteza perfecta. E ambivalența continuuă. E simbolul infinitului, cele două bucle.

The cure is in the poison.

Dar în încremenirea mea am uitat totul. Cum să o iau de la capăt. Cu ce curaj să o iau de la capăt? Și chit că aud în capul meu aceeași voce care-mi spune să sar, să mă avânt neînfricată dincolo de margine, dincolo de ceață, frica de-a nu suferi face pe om să nu mai iubească, să nu mai creadă și să nu mai spere.

E ca o biserică părăsită de Dumnezeu, în locul ei e doar goliciune și măreție dublată de…nimicul rămas în urmă.

Oare vom deveni cu toții stânci în cele din urmă?

Advertisements

Tagged: ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s