The Intouchables

Sometimes you have to reach into someone else’s world to find out what’s missing in your own.

Nu sunt multe filmele care au abilitatea de a te face să te simți bine și optimist la finalul lor și asta cu atât mai mult cu cât nu e vorba despre vreo comedioară romantică livrată de la Hollywood.

Am spus-o o dată sau de mai multe ori și am să o repet: filmele europene au un je ne sais quoi care le face și pe cele de duzină mici bijuterii cinematografice. Rareori se întâmplă să lase întrebări fără răspuns, personaje atât de slab creionate încât nu-ți rămân în cap nici până la ieșirea din cinema.

Cu The Intouchables am făcut cunoștință atunci când am fost la Salmon Fishing in the Yemen și am privit trailerul cu ochii mari și zâmbet tâmp, fiind ferm convinsă că e superb și că o să mă bucure așa cum puține filme o fac.

Filmul îi aduce față în față pe Philippe (François Cluzet) și pe Driss (Omar Sy), primul un quadriplegic iar cel de al doilea un fost pușcăriaș ajuns involuntar îngrijitor personal. Primul e un om respectabil, rafinat, manierat, scorțos chiar, în timp ce cel de-al doilea este glumeț, vorbăreț, relaxat în ciuda situației sale, dar cu o inimă mare și care în ciuda stilului voit detașat ajunge să țină la omul pe care e nevoit să îl îngrijească constant și pentru care face lucruri ușor umilitoare ca încălțarea cu niște șosete speciale care aduc mai mult a dres de portjartier la cât sunt de lungi.

Ciocnirea celor două lumi îi obligă pe protagoniști să își șlefuiască asperitățile și să ajungă la un consens ce scoate la iveală ce-i mai bun din cei doi. Primul învață că există viață dincolo de paralizie iar cel de-al doilea că valorează mai mult decât și-ar fi închipuit vreodată.

În peisaj mai apar și Magalie (Audrey Fleurot) un fel de secretară personală a lui Philippe pe care Driss încearcă să o seducă constant dar fără mari succese, și Yvonne (Anne Le Ny) în postura echivalentului feminin al unui majordom care are un schimb de replici spumos cu mai sus menționatul.

Deși toți îl avertizează la început că bărbatul de culoare nu este o alegere potrivită datorită trecutului acestuia și lipsei de experință, personajul lui Omar Sy devine un prieten de nădejde care îi înțelege mai bine ca nimeni stările și ce să-i ofere și mai ales cum să îi ofere fix lucrurile de care are cea mai mare nevoie.

De asta la final de film nu poți decât să zâmbești știind că, deși viața nu e un șir lung de întâmplări favorabile, totul se poate termina cu bine chiar și atunci când nu te aștepți.

A fost filmul perfect pentru o după-amiază de duminică, pe care dacă mai aveți ocazia vi-l recomand să-l vedeți în cinema.

P.S. Nici Maserati-ul nu a fost cu nimic mai prejos și recunosc că mi s-au cam scurs ochii după el.

Sursa imaginii

Advertisements

Tagged: , ,

One thought on “The Intouchables

  1. Iolanda May 24, 2012 at 10:17 pm Reply

    Filmul a nascut polemici (mai ales in tabara extremei drepte, xenofobe prin definitie) deoarece arata potentialul tinerilor din cartierele rau famate care, fara acces la educatie si fara sa li se dea o sansa, se pierd in multimea din fata ghiseului de la somaj. Tocmai, in acest film se depasesc aceste prejudecati pe care le au francezii fata de imigrantii inchisi in cartierele rau famate, unde saracia si violenta sunt la ele acasa. Ma bucur ca ai vazut filmul asta, si mie mi-a placut foarte mult

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s