Dorința de dinainte de Crăciun

Eram în clasa a zecea și așteptam vacanța de Crăciun cu nerăbdare. Mă obosiseră și tezele și lucrările și proiectele. Voiam o pauză și liniște alături de prieteni. Dar mai presus de orice îmi doream să ningă. De când eram mică obișnuiam să îmi pun o dorință la prima ninsoare, crezând că fulgii aia mari și pufoși or să îmi dea lucrul după care tânjeam cel mai mult. Poate că țineam la prima ninsoare și pentru că, în 1988 când m-am născut prima zăpadă a căzut de ziua mea, și îmi simțeam soarta legată de începutul veritabil al iernii, pentru că nu-i așa – iarna fără zăpadă nu e iarnă.

Apoi cu două săptămâni înainte de Crăciun a venit vestea. Alex se muta împreună cu părinții în Australia, urmând să plece cândva între Crăciun și Revelion. Cel mai bun prieten al meu avea să se mute la mii și mii de kilometri distanță și toate zilele petrecute real sau virtual împreună aveau să se sfârșească. Nu aveau să mai fie ore de română cu mâncat covrigei pe sub bancă sau teme la chimie făcute la comun sau arborii de la informatică explicați pe Y!M în Doodle. Așa cum nu mai aveau să fie serile de film, schimburile de dvd-uri cu seriale, sfaturile legate de pseudo viața mea amoroasă sau dezbaterile infinite legate de muzică sau coatele date în coaste atunci când profa de franceză mai avea puțin și ne adormea pe de-a-ntregul. Liceu de până atunci era o experiență împărțită la doi. Fatidicul 2.

Am încercat să fiu curajoasă și nu-i reproșez nimic, în fond nu era alegerea lui că pleacă. Așa că împreună cu gașca am organizat o ultimă petrecere de ”pe curând” nu de rămas bun pentru că speram din tot sufletul că se va întoarce peste doi ani. Zorii de zi ne-au prins cu ochii ațintiți în geam. Eu visând la prima zăpadă și la absurda dorință că poate va rămâne aici printr-o minune, el cu gândul la ce urma să vină.

Atunci când m-a condus spre taxi m-a îmbrățișat ultima oară și mi-a zâmbit stângace știind că despărțirile nu sunt punctul meu forte și că orice cuvânt ar fi de prisos și-o dezlegare la un torent de lacrimi. În fond ce-ai putea spune la 16 ani atunci când dai nas în nas cu prima schimbare permanentă?

Crăciunul l-am petrecut la bunici ca în fiecare an și pe 25 seara s-a îndurat și cerul să ningă. Stăteam pe treptele de pe prispa casei încercând să alung gândurile triste din minte și frigul care mă învăluia printr-o pereche de mănuși pufoase. Dar când am băgat mâna în buzunar căutând mănușile am dat peste un săculeț de catifea. În el era o bijuterie, un lanț de argint cu un fulg de nea cu cristale atârnând de el. Iar alături, pe un colț de foaie de matematică am recunoscut scrisul aproape heroglific: ”În loc de prima zăpadă 🙂 Să nu mă uiți!” Așa am înțeles în sfârșit îmbrățișarea o idee prea lungă din seara petrecerii, îmi strecurase săculețul în buzunar fără să simt.

Cred că m-am uitat la bijuteria cu cristale din mâna, de parcă tocmai ar fi picat din lună, minute în șir. De unde știa ce să aleagă? Cum de mi-a ales dintre toate bijuteriile cu cristale tocmai pe asta? Știind clar că nu mă omor după bijuterii, cu atât mai mult cele sclipitoare. Și apoi mi-am amintit de discuția despre cadouri pe care am purtat-o cu vreo două luni înainte, despre cumpărăturile online și comoditatea lor mai ales atunci când cu un simplu link puteam să îmi dau și eu cu părerea și să reducem cu mult timpul de ales cadoul perfect.

Atunci am realizat că știa că va pleca dar nu a vrut să strice ultimele luni alături de prieteni,  ultimele luni de școală, de normalitatea de zi cu zi. A ales sau poate a fost mâna destinului? Soarta poate fi schimbătoare dar destinul e mult mai permanent de atât și a legat prietenia noastă de prima zăpadă, știind că va fi acolo în fiecare an, chiar și atunci când el nu se va întoarce aici, chiar și atunci când distanța ne va face doi străini.

Am ales în ciuda destinului, care se încăpățâna să ne țină la distanță, să ne scriem e-mailuri interminabile și să păstrăm legătura. Și a mers o perioadă până când fusul orar și cursul diferit al vieții ne-au redus la tăcere sau la ocazionalul ”La mulți ani!”. Dar nu e iarnă să nu port pandativul sau să nu mă gândesc la seara de decembrie în care ne-am luat rămas bun, încercând să-mi imaginez cum ar fi stat acum lucrurile dacă Alex ar fi ales să rămână aici sau dacă eu aș fi ales să îi scriu în continuare oricum, încăpățânându-mă să țin prietenia nostră vie.

Articol scris pentru SuperBlog 2012

Sursa imaginii

Advertisements

Tagged: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s