Equilibrium

Imaginați-vă viața ca un joc în care jonglați cu cinci mingi în aer. Le numiți – muncă, familie, sănătate, prieteni și spirit…și le țineți pe toate în aer.

Curând veți înțelege că munca este o minge de cauciuc. Dacă o veți scăpa, va sări înapoi. Dar celelalte patru mingi – familia, sănătatea, prietenii și spiritul – sunt făcute din sticlă. Dacă scăpați una dintre acestea, vor fi în mod sigur zgâriate, ciobite, deteriorate sau poate chiar sparte pentru totdeauna. Nu vor mai fi niciodată la fel. Trebuie să înțelegeți acest lucru și să depuneți toate eforturile pentru a găsi un Echilibru în viața voastră.

– Brian G. Dyson

Președinte și CEO, Coca-Cola Enterprises  din timpul discursului susținut la a 172 festivitate de deschidere a anului de la Georgia Tech 6 septembrie 1996.

Toată lumea-mi vorbește despre echilibru. Despre balansarea vieții personale și profesionale, ultima găselnița a timpurilor noastre. Și când te uiți în jur înțelegi și de ce. De mult au apus vremurile programului de la 9 la 5, viața de zi cu zi cerându-și tribut când de o parte când de alta a baricadei – personal sau profesional – de ajungi să te simți ca la proba de ștafetă combinată cu maraton, în care constați cu stupoare că alergi de unul singur.

Mulți mi-ar da în cap că nu știu ce vorbesc, că sunt prea tânără să înțeleg ce înseamnă să jonglezi cu o carieră și o familie și le dau dreptate până la un punct. Cel mai clar exemplu e mama, care ani de-a rândul m-a crescut pe mine, a ținut casa în mod exemplar și s-a ținut și de servici de își câștigase înzecit titlul de ”de trei ori femeie”. Dar tot atunci am văzut și prețul pe care îl plătești când uiți de tine de dragul altora – sănătatea îți scapă printre degete. Și dacă de cele mai multe ori bolile țin de însănătoșirea unei părți anatomice, spiritul nu se tratează cu pastile.

Anii au trecut și m-am văzut și eu activă în câmpul muncii, cu o dorință de nestăvilit de a învăța și de a deveni independentă de ai mei. Și ultimii 3 ani din viață i-am dus jonglând când cu munca când cu școala. Iar atunci când mi-am agățat proverbialele opinci academice în cui am tras și mai tare cu munca pentru că voiam să mă afirm și să demonstrez că pot. Așa că mă ambiționam să pot mai mult, să stau mai mult peste program pentru că era nevoie și îmi doream să învăț cât mai rapid, să urc cât mai sus.

Mi-am echivalat valoarea ca om cu titulatura de pe fișa postului sau de pe cartea de vizită și a fost plăcut până n-a mai fost.

Încet-încet au început să apară semnele – oboseală, cearcăne, somn agitat, maxilar încleștat, nervozitate, anxietate și tot neamul lor. Balanța se dezechilibrase – ajungeam acasă în regim hotelier, pe ai mei nu îi mai vedeam cu zilele deși stăteam în aceeași casă, prietenii mă dăduseră dispărută iar eu nu mă mai simțeam ca mine.

Atunci a fost prima dată când m-am întrebat pe bune ce vreau? Ce îmi doresc pe termen lung, eu pentru mine, fără inputul altcuiva, fără raportare la alte valori decât ale mele. Fără să privesc cu jind la realizările de natură materială ale altora, crezând că mărind lista de bunuri personale o să negociez un zâmbet-două în plus.

Și m-am întors la origine. Mi-am făcut ”curat” în viață, debarasându-mă de oamenii sau de activitățile care mă țintuiau în loc și care-mi făceau genunchii să cedeze de greutate.

Am înțeles că deși jobul mă învață și mă pregătește pentru o carieră, nu e totul. Îmi dă un scop în viață dar nu este scopul vieții mele. Așa cum salariul la final de lună nu este un țel în sine ci un mijloc de a îmi satisface celelalte nevoi fără de care n-aș putea trăi, dincolo de cele de subzistență.

Mi-am impus un program echilibrat între job-ieșit-casă. În fond oamenii care mă susțin cel mai tare sunt cei pe care ajung să îi văd seară de seară reuniți în jurul mesei și povestind despre cum le-a fost ziua. Dar dincolo de asta investesc timp liber pentru un film, un teatru, muzică sau orice altceva ne permite să ne petrecem timpul împreună.

Prietenii sunt familia informală, cei cărora mă pot plânge de toate nimicurile, cei care mă scot și cu forța dacă e nevoie în lume. Cei care nu mă lasă să mă ascund în lumea mea mai mult decât e cazul și care se asigură că am o viață socială. Pentru că omul este un animal social.

De sănătate am grijă prin somn, mese regulate și consistente, fără mâncăruri procesate, cu sport practicat cel puțin săptămânal care mă scapă de stres, îmi menține corpul tânăr și îmi asigura un somn liniștit.

Iar spiritul e hrănit cu muzică, filme și cărți, cu sesiuni de dans de una singură în cameră și karaoke, prin călătorii pe alte meleaguri, prin timp de meditat, prin optimist și cu siguranța că toate își găsesc o rezolvare mai devreme sau mai târziu.

Știu că toate astea îmi dau echilibru și sentimentul de împlinire pe termen lung. Și mai știu că am nevoie de toate cinci ca de degetele de la mână – munca fiind degetul opozant pentru familie, prieteni, sănătate și spirit, dar cel mai important pentru că el îmi permite să îmi ating țelurile, celelalte patru strângându-se în jurul lui.

O concluzie personală ar fi că echilibrul nu poate exista în absența absolută a haosului. Asemeni simbolurilor chinezești cu yin și yang, perioadele de muncă intensă și de timp personal se succed în ceea ce mă privește și se completează, balanța tinzând mereu spre un echilibru ideal dar uneori eluziv. Din perspectiva proprie, important e ca niciunul din talere să nu se dezechilibreze atât de tare încât să atingă pământul sau așa cum spunea Brian Dyson – ca mingile din sticlă să nu se spargă.

Articol scris pentru SuperBlog 2012.

Sursa citat.

Advertisements

Tagged: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s