Political Animals

Power runs in the family

Duminică seara. Plictiseală mare. SuperBlog încheiat, cel puțin din punctul meu de vedere. Obișnuința de a scrie ceva duminică seara rămasă. Mers după un suc la Mega, de pe blocurile din față îmi rânjesc diverși indivizi care vor să îi votez. Circ politic. Fac o grimasă, mă întorc și plec.

N-am să vă vorbesc despre politică pentru că e ca și cum aș vorbi de unicorni. Raportat la ce mai văd în afară noi facem circ, nu alegeri electorale, noi nu avem candidați veritabili, avem altceva. Ce anume, nici mie nu îmi e clar și mai trist e ca nici nu-mi pasă.

Și dacă grădina vecinului e mai interesantă atunci sper să vă dau alternativa cu care să vă pierdeți timpul seara, duminica sau în oricare altă zi.

M-am apucat de Political Animals prin august cred, după ce văzusem nominalizările pentru Emmy. Și cum în fiecare an îmi aleg de acolo o miniserie cu care să îmi pierd timpul în mod plăcut, anul acesta a venit rândul uneia pe teme politice.

Țin să menționez că îmi displace subiectul pentru că am fost mereu dezinteresată cel puțin și de-a dreptul ignorantă cel mai mult.

M-a atras echipa de actori în care o regăsim pe Sigourney Weaver ca matriarh absolut al familiei proprii dar și a unei națiuni, Carla Cugino care își ascute dinții în fibra politică a Washington-ului din postura unei jurnaliste cu întrebări incomode, Ellen Burstyn pe post de Liza Minelli a politicii sau vocea uneori îndoielnică a rațiunii. Pe parte masculină nu i-am recunoscut decât pe Sebastian Stan, care e de origine română și pe care l-am mai văzut în Gossip Girl drept Carter Baizen, aici fiind fiul problemă al Secretarei de Stat și pe Adrian Pasdar din Heroes, aici fiind președintele SUA.

N-am avut cine știe ce așteptări din partea scenariului dincolo de unealtă folosită pentru interpretarea actoricească superbă a participanților. Și a livrat cu vârf și îndesat.

Au fost fascinante jocurile de culise și manevrele politice abordate care beneficiază de o anumită finețe și sofisticare chiar și atunci când situația este încrâncenată, asemeni unei soții din anii 50 care nu-și pierde cumpătul în fața amantei soțului.

E o schimbare de peisaj, binevenită zic eu, legată de ce ar trebui să fie și să însemne scena politică. Dedicare supremă din partea unor oameni mai mult decât competenți care-și construiesc întreaga viață pe aspirațiile politice abia înmugurite. La ei nu prea merge cu m-am gândit peste noapte să mă fac președinte / secretar de stat / senator etc.

Dar dincolo de politică rămâne familia, prima formă de guvernare a individului într-un cadru restrâns. Nu e secret că-mi place la nebunie să văd familii și oameni imperfecți. Nu pentru că m-ar încălzi cu ceva la inimă să știu că se poate și mai rău sau că eu o duc mai bine, sunt un om mai bun ci pentru faptul că permite o analiză a firii umane. Motive, raționament, getică, mimică, minciuni, jumătăți de adevăr, imagini, măști, identități create și apoi nimicite.

Adevărul vorbelor lui Aristotel că ”omul este prin natura sa un animal politic” și deci nu poate trăi în absența grupului sau a maselor pe care să le conducă par să fie atemporale, iar lupta pentru un bine comun și nevoia de eroi reapar constant într-o formă sau alta în viața de zi cu zi.

Recomand Political Animals pentru că este o miniserie făcută cu cap și cu inimă, pentru că nu plictisește în ciuda subiectului abordat și pentru că păstrează ceva din fascinația clanului Kennedy care transcende planul politic.

Vizionare plăcută!

Sursă imagine 1, imagine 2.

Tagged: adrian pasdar, Carla Cugino, Ellen Burstyn, Political Animals, Sebastian Stan, Sigourney Weaver