The Girl vs Hitchcock

Filmele lui Hitchcock am început să le gust încet. Poate pentru că îl știam după nume ca Psycho și The Birds. Poate pentru că face parte dintre acei regizori care te mai și obligă să fii atent la ce se întâmplă pe ecran și nu-ți permit momente de hoinăreală mentală din care să te trezești momente mai târziu, fără să fi pierdut nimic.

Dar oricât de fascinante ar fi poveștile de pe ecran, cele din spatele său sunt și mai fascinante.

Nu știu exact dacă există vreun motiv anume legat de vreo aniversare dar anul 2012 a adus două filme despre anumite perioade din viața marelui Hitchcock. Ca o antiteză, The Girl îl coboară în abisurile întunericului și fac din regizor o caricatură animată de defecte și obsesii în timp ce Hitchcock echilibrează balanța, celebrând geniul său și relația specială pe care a avut-o de-a lungul vieții cu soția sa.

Din fericire am început vizionarea cu The Girl care îi are în rolurile principale pe Sienna Miller ca Tippi Hedren, Toby Jones ca Alfred Hitchcock și Imelda Staunton în rolul Almei Reville Hitchcock.

Acțiunea urmărește anii în care au fost turnate The Birds și Marnie și aduce în prim plan obsesia regizorului pentru blonda misterioasă, un personaj arhietipal în filmele sale, un ideal căutat cu neîncetare în viața de zi cu zi printre actrițele principale.

Modul în care Alfred o hărțuiește pe Tippi pare să împrumute din tensiunea și groaza din The Birds. În timp ce refuzul constant al frumoasei blonde imită răceala lui Marnie. Din păcate Alma Reville este redusă la rolul de soție geloasă, nimic din geniul propriu sau susținerea necondiționată acordată regizorului nefiind prinse în cele 91 de minute.

M-aș fi încumetat în primă fază să zic că The Girl e lipsit de strălucirea unui film făcut pentru marele ecran. Dar i-aș nedreptăți pe Miller și pe Jones care au dat ce-i mai bun din ei personajelor pe care le joacă. În ciuda faptului că acțiunea nu e atât de amplă și că pe alocuri se aseamănă cu o vânătoare de vulpi, în care ogarul obosit aleargă și aleargă după o vulpe care nu se lasă prinsă și care îi mai dă și cu laba peste bot, ea oferă privitorului o licărire spre sufletul pustiit și imaginația născătoare de fantasme cu blonde seducătoare a regizorului.

Poate că nu e corect că nu li s-a permis personajelor o dezvoltare mai amplă și au fost reduse la două-trei caracteristici mai importante, dar au făcut uz de ele pentru a face o impresie puternică și a lăsa în urmă o idee și mai puternică despre un om fascinant dar despotic.

Hitchcock în schimb pune accentul pe filmarea și lansarea lui Psycho, fiind mai puțin preocupat de omul în sine și de scos la iveală obsesii sau neajunsuri de caracter. Te lasă pe tine, privitor al filmului să tragi singur concluziile. Unele lucruri îți scapă, altele nu. Unele sunt mai evidente, altele se pierd în fundal.

Notele de baza sunt în continuare acolo: modul tiranic și perfecționist de a da indicații regizorale care merg până într-acolo încât se implică direct în cadre, obsesia pentru blonde și dorința de a le controla viața până la cele mai mici detalii ca haine, machiaj, coafură.

Ce iese în schimb în evidență este tendința subversivă a acestuia prin care atrage dezaprobul comisiei de cenzură și al studioului Paramount care își dorește un al doilea North by Northwest nu un film de groază care va avea aceeași soartă aducătoare de pagubă ca Vertigo.

De data aceasta în schimb Almei Reville îi este acordat timpul cuvenit și pe bună dreptate din moment ce Helen Mirren nu se sfiește să-și înfrunte soțul atunci când este acuzată pe nedrept și nici nu stă cu mâinile în sân, pufnind pe la spatele acestuia când își începe reveria tipică cu Janet Leigh în rolul principal.

Sir Anthony Hopkins reușește să facă din Hitchcock un personaj pe care îl poți simpatiza cu ușurință, cu mult mai uman ca cel al lui Toby Jones. Obsesiile și gândurile care îl macină se manifestă sub forma mâncatului compulsiv sau a criminalului pe care se bazează povestea din Psycho și care îi șoptește atât indicații regizorale cât și informații despre posibilul adulter al nevestei sale.

În concluzie le recomand pe amândouă spre vizionare pentru ca se completează perfect. Unul prezintă omul și micile detalii, celălalt contextul și vederea de ansamblu. Împreună, cred, că reconstruiesc o imagine demnă de marele Hitchcock.

Vizionare placută!

Advertisements

Tagged: , , , , , , , ,

4 thoughts on “The Girl vs Hitchcock

  1. Junk January 10, 2013 at 3:09 pm Reply

    North by Northwest – still my favorite. Apoi, pe locul doi, Strangers on a train.

    • Cali January 11, 2013 at 10:06 am Reply

      Inca nu l-am vazut dar e pe lista 🙂

  2. bogdan January 15, 2013 at 9:03 am Reply

    frumoasa si pertinenta cronica.
    cu plusuri si minusuri – pleci la cinema pregatit:)

    ps. si stai si te gandesti cum or fi platiti atati ‘critici de film’ care scriu tot felul de aberatii fara pic de educatie cinematografica, nu mai zic de putina documentare.

    • Cali January 15, 2013 at 10:18 am Reply

      Bogdane, nu stiu daca faci misto de mine sau nu. PS-ul ala ma induce in eroare. E usor sa critici orice cat despre educatia cinematografica intr-o cronica de film e utila daca vrei sa mergi pe detalii si subtilitati, vreo tehnica de filmare ceva care scapa ochiului neantrenat. Pe mine una ma intereseaza sa stiu pe ce dau banii sau 3 ore din viata mea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s