Recenzii muzicale sau despre cum am câștigat muzica românească cu Robin and The Backstabbers

Pe 21 decembrie 2012 bookblog.ro anunța printr-o știre un concurs de recenzii muzicale care vizau muzica autohtonă din ultimii 10-15 ani. Premiile constau în zeci de CD-uri cu formații românești. Cum la vreme respectivă eram proaspăt amorezată de Robin and The Backstabbers și al lor Bacovia Overdrive am zis să-mi încerc puterile că n-am ce pierde.

Și uite că aproape 2 luni mai târziu mi-a fost confirmată supoziția, când am fost înștiințată frumos de cei de la Revista Echinox că am luat locul 2. De n-aș fi fost la birou când am citit mailul aș fi țipat de bucurie. De două ori. O dată pentru premiul substanțial care o să mă familiarizeze și cu alte trupe românești și a doua oară pentru recunoaștere. Ce-și poate dori un om, aflat la început de drum în alte scrierii, mai in glumă mai în serios, decât un dram de recunoaștere din partea altora (care nu le sunt prieteni și îi susțin necondiționat)?

Recenzia o găsiți mai jos așa cum au hărăzit-o mintea și mânile pe la 12 noaptea. Și da, sunt conștientă de repetiții si de alte scăpări, dar mi-o asum.

Robin and the Backstabbers – Bacovia Overdrive vol. I: Stalingrad

E imposibil să nu-l fi văzut la metrou sau privindu-te de la înălțime de pe vreo clădire. Coperta
primului album Robin and the Backstabbers. La început îi zâmbești cu subînțeles citind un ”Să vindem
tot” sau ”S-a cam dus vopseaua de pe cioară”. Oare te ia la mișto? Îl ignori și treci mai departe dar
imaginea îți rămâne în minte și persistă și te urmărește zile în șir până când cedezi și faci tu primul
pas și cu vocea tremurândă întrebi de Bacovia și de Stalingrad dar cu speranță în suflet pentru că știi
ce vrei de fapt și după ce tânjești de fapt.

Albumul celor de la Robin and the Backstabbers e asemeni tipului ală ciudat pe care l-am cunoscut
în club, într-o seară în care eram prea amețită de la votka și fum de țigară. Parcă m-a băgat în seamă
dar parcă nu prea. Apoi zile la rând mi-a dat târcoale ca în cele din urmă să uite de mine și să mă lase
în pace, fix atunci când eu deja începusem să mă obișnuiesc cu prezența sa stângace.

De multe ori am zis arogantă că muzica românească aparține părinților noștri și nu nouă pentru că
nu e nimeni să vorbească pe limba generației mele. Și treptat treptat au apărut voci, un cor, apoi am
plecat urechea la muzică și am descoperit o voce distinctă.

Îmi e greu să traduc în cuvinte notele lor și ceea ce simți atunci când îi asculți. Singurul lucru pe care îl
pot afirma cu certitudine e că sunt ca un drog ce creează dependență instant.

E obsesiv. E sfășietor. E visător. E optimist. Dar la final tot îți frânge inima negreșit.

Începe cu Stalingrad ca și cum ai fi într-un tren și ți se anunță stația de coborâre. Apoi urmează Roșu
Frână cu versurile ”Cam asta a fost / Mai mult nu s-a putut” denunțând timpul scurs între incipitul
albumului și momentul lansării sale, truda cu care a fost realizat, fiecare notă aranjată, fiecare acord
de chitară stors de vlagă și fiecare vers aranjat și rearanjat în așa fel încât simți că niciodată n-ai să
înțelegi ce au vrut să spună de fapt și melodiile capătă un sens propriu pentru fiecare dintre noi.

Urmează Sat după Sat cu dorul de ducă, Bacovia Overdrive, În 3 minute mașina 682 și oda închinată
Bucureștiului pierdut în visul altcuiva, Iguana făcătoare de minuni, Când te-am cunoscut, Cristina și
apoi toate celalte în care te pierzi.

Te trezești la finalul celor 15 melodii eclectice întrebându-te ce a fost asta? Dar lași albumul să cânte
în continuare gândindu-te că ”pop de cameră” e o sintagmă atât de săracă pentru toată paleta
sonoră oferită. Avem o semi-baladă care se termină în chitară electrică, melodii care se lipesc de tine
pur și simplu și pe care te trezești că le fredonezi obsesiv la infinit (Soare cu Dinți, Vânătoare Regală)
și altele care te urmăresc de dincolo de undele radio sau de biții internautici ca o nălucă, ca un joc al
ielelor în care simți că-ți pierzi mințile (SPNZRTR).

Versurile lui Robin sunt poezie muzicală în cea mai pură formă, servită silabă cu silabă pe acorduri
de chitară care devin la fel de familiare ca bătăile inimii și care potolesc setea de ceva autentic,
românesc dar care sună la fel de bine ca importurile din vest.

E o dovadă de curaj și de nebunie și de ”se poate” dacă te lași devorat de ceea ce-ți place și te
încâpățânezi să fericești fiecare ascultător în parte, câștigând un fan devotat pe aceeași cale.

Cui i se adresează albumul? Oricui e dispus să asculte cu mintea deschisă și să-și găsească singur
semnificațiile. E o icoana audio la care ne închinăm involuntar pentru că fiecare ajunge să-și vadă
Dumnezeul în ea.

Poate că au ales să-l pună pe Bacovia în titlu pentru că și aici sensul clasic ocupă un rol secundar în
față imaginilor puternice create.

De un lucru sunt sigură – nu poți asculta Stalingrad și să rămâi indiferent. E un album care va rămâne
mult timp de acum încolo în CD player-ul de pe masă sau în cel din capul meu, ca o șoaptă.

Advertisements

Tagged: , ,

3 thoughts on “Recenzii muzicale sau despre cum am câștigat muzica românească cu Robin and The Backstabbers

  1. Concert Slash & Myles Kennedy | Mavrodaphne February 27, 2013 at 2:01 pm Reply

    […] Byron. Unde Dumnezeu am fost până acum de nu știam cine sunt și ce cântă, nu știu! Noroc că premiul de la Echinox conține și un DVD cu ei deci am material de aprofundare. Din păcate n-au reușit să smulgă de […]

  2. Nico April 24, 2013 at 10:45 pm Reply

    Și mie îmi plac foarte mult cei de la Robin and the Backstabbers.

  3. mihaela October 8, 2014 at 11:30 pm Reply

    Minunata trupa, Robin and the Backstabbers.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s