Trance

Departe de a fi vreun articol dedicat genului muzical, Trance este cel mai bun film văzut în cinema cred că…tot anul ăsta și nu o zic cu ușurință sau fără să-l fi întors pe toate părțile, să-l fi pus sub o lupă imaginară menită să îi descopere toate lipsurile. Iar atunci când e vorba de “made in Hollywood” nu trebuie să cauți mult.

Sala Elvira Popescu din cadrul Institutului Francez m-a găzduit vinerea trecută și mi-a dat o cale de evadare din cotidian preț de o oră jumate în care mi-a servit un fel Inception marca Danny Boyle, mult mai puțin șlefuit sau cast. Domnul Boyle se face vinovat și de alte minunății cinematografice ca Slumdog Millionaire, Trainspotting, 127 de ore sau preferatul meu – The Beach.

Filmul începe cu un bine orchestrat jaf la o casă de licitații, unde miza era un tablou de Goya reprezentând vrăjitoare zburătoare. Mastermind-ul e întruchipat de șarmant Vincent Cassel (Franck), în timp ce inside man-ul e jucat magistral de James McAvoy (Simon). Totul pare să decurgă conform planului până în clipa în care Simon se decide să fie un erou și să salveze tabloul din mâinile hoților, apelând la electroșocuri. Dar cum asta nu e suficient să îl doboare pe Franck se alege cu o contuzie urâtă și amnezie. Undeva în blocajul memoriei se află cheia care deschide ușa spre locul în care Simon a ascuns tabloul dar pentru a-i trece pragul apelează la un hipnoterapeut interpretat de Rosario Dawson.

Ce se întâmplă de aici încolo e un mash-up de evenimente desprinsă dintr-un vis în care granițele nu sunt ferm trasate. Nu știi cine conduce jocul sau ce se ascunde 5 minute mai încolo. Și ăsta e marele bonus al filmului – că nu poți ghici cum se termină pentru că nu există un personaj pozitiv și unul negativ, nu e un înger și un demon. Ambivalența morală mizează totul pe o carte, cea a ”orice este posibil”.

Deci garantat filmul te ține în scaun fără să te uiți insistent la ceas după jumătate de oră. Nu lasă goluri în poveste sau întrebări deschise. Și totuși lasă un final deschis și asta împacă și cinicul și optimistul care-și completează mintal secvența finală cu încă un gest.

În privința actorilor totul se învârte în jurul lui McAvoy și Cassel. Primul pendulând între victimă și infractor într-un vârtej emoțional ce frizează nebunia și obsesia, în timp ce al doilea pare să se micșoreze din postura regelui în una de pion de-a lungul fimului. Legătura dintre cei doi e femeia frumoasă, Elizabeth Lamb, care pare mai degrabă lup deghizată în miel și care își separă cu ușurință trăirile de țelul care o animă.

Dincolo de violență, sex și suspans rămâne totuși o poveste. A unui jaf, a unei relații ratate, a unui incipit de relație amoroasă, a unui joc în care regina câștigă.

Așa că dacă week-end-ul ăsta nu aveți chef de Star Trek sau de opulența cuplului Luhrmann/Gatsby încă mai aveți timp să vă distrați cu mind games și Trance.

Advertisements

Tagged: , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s