Depeche Mode – o poveste cu final fericit

Memoria e un lucru tare dubios care permite întoarcere omului în timp până la un anumit punct. Unii își amintesc lucruri de la 1-2 ani, în timp ce alții abia dacă mai știu ce s-a întâmplat dincolo de vârsta de 9 ani. În cazul meu totul se oprește pe la 3 ani și ceva, în două amintiri. Una e despre cum alergam pe ulița satului, cu bunica după mine, strigând să vin să mă îmbrac. A doua e despre cum am fost la o vecină să arvunim un taur pentru vacă și despre cum îmi doream să plecăm mai repede pentru că respectiva vecină stătea gard în gard cu cimitirul. Și cum tot trăgeam eu de bunică-mea să o ștergem mai repede și mă îndreptam spre poartă am început să aud ”Words like violence break the silence come crashing into my little world…” de la radioul scos pe o fereastră de la casa. Și m-am gândit instant la mama și mi s-a făcut un dor crunt de ea de mi-au dat lacrimile. Cum de știam melodia la vârsta aia e încă un mister pentru mine pentru că oricât aș încerca nu îi găsesc originea, dar amalgamul ălă de emoții s-a fixat atât de bine în memorie încât mereu când ascult melodia văd poarta de lemn, drumul în pantă, gardul de beton al cimitirului și teii înalți. Iar eu stând cu un ochi când spre poartă când spre bunică-mea care părea că nu mai vine.

Așa au intrat Dave Gahan, Martin L. Gore și Andy Fletcher în viața mea. Și am avut un noroc fantastic pentru că la un an distanța ne-am pus cablu și am dat de MTV și de Personal Jesus, Policy of Truth sau World in My Eyes. De acolo până la Exciter în 2001 nu prea s-a mai întâmplat nimic. Apoi a fost I Feel Loved, Dream On și Freelove. După care prin 2005 s-a găsit cine să îmi dea 101 și așa am descoperit Black Celebration, A Question of Time / Lust, Somebody pe care am ascultat-o obsesiv, pe repeat timp de o lună de zile. A fost ca și cum am intrat în comă muzicală pentru că nu mai puteam asculta nimic altceva. Mă trezeam, mă duceam la liceu, veneam acasă și o puneam până târziu în noapte în căști. Așa învățam și îmi făceam temele, cu vocea lui Martin răsunând în urechi și cea mai sinceră listă de dorințe pe care am ascultat-o vreodată. El era aerul pe care îl respiram și firul invizibil care lega zilele între ele.

În 2006 au anunțat că vin la București. Nu mai țin minte ce am simțit când am aflat dar știu ce boceli am tras pe la ai mei ca nu voiau să mă lase să vin la București la concert. Că ce să caut? Că eram prea mică să umblu de nebună printr-un oraș atât de mare și oricum nu aveam la cine sta, pentru că din senin mi se evaporaseră toate rudele cu domiciliu în capitală. Primisem bani cadou de ziua mea pe care îi țineam într-un ceainic de porțelan alb, cu flori albastre de liliac picate pe capac. Nu mi-ar fi acoperit toate cheltuielile dar până în ziua concertului au atârnat ca o piatră de moară peste sufletul meu. Era ca și cum mă lăsau să privesc din pragul ușii dar nu să și intru.

A trecut și asta și am ajuns la București 2 ani mai târziu iar în studenție era mai important să strâng banii de concerte decât să-mi iau pâine. Și așa nu aveam nevoie prea multă de ea că tot îngrășa și nu e sănătoasă.

În 2008 s-a anunțat iar concert, pentru luna mai a anului următor. Lucram, așa că nu s-a mai pus problema banilor de bilet sau unde stau sau ce să caut la concert. Îi așteptam cu nerăbdare să vină în parc la Izvor, să îmi văd visul cu ochii și să aud live Enjoy the Silence. Dar am ascultat fix asta, ad literam. Tăcerea. Pentru că Gahan a avut probleme de sănătate grave și s-au anulat o serie de concerte din acel turneu, printre care și cel din România.

Noiembrie 2012 m-a văzut cu un alt bilet de concert în mână dar și cu multe așteptări în minus. Nu mai eram nerăbdătoare, emoționată sau visătoare. Intrasem într-un cocon de protecție împotriva dezamăgirilor și deși știam că de data asta o să se întâmple pe bune nu reușeam să mă fac să-mi pese ca altă dată. Nici cu o săptămână înainte, nici cu două zile, nici în ziua concertului.

Așa am ajuns pe 15 mai pe Arena Națională, într-o stare de mi-se-rupe cruntă. Abia când minutele au început să treacă și m-am văzut la Gazon A, privind la scena aia mare a început să se ridice vălul nepăsării. La 9 fără 7 minute (m-am uitat special la ceas) au intrat pe scenă și ne-au urat Welcome to My World. A urmat Angel și apoi Walking in My Shoes care a fost șocul de care aveam nevoie pentru a-mi reactiva modul de depeșar înfocat și a realiza că sunt acolo pe scenă și că după două încercări eșuate în sfârșit mă bucuram de cei pe care i-am ascultat ani de-a rândul.

Delta Machine nu e un album după care mă omor deși Soothe My Soul, Heaven și Should Be Higher fac cinste numelui Depeche Mode. M-a întristat setlistul, pe care îl știam de dinainte, pentru că avea multe melodii de pe ultimele 3 albume, cum era de altfel de așteptat. Dar combinația de lumini și vizualurile semnate de celebrul Anton Corbijn mi-au spulberat mentalitatea de ”n-o să fie fain și n-o să fie Depeche-ul ăla de care m-a îndrăgostit eu și cu care am crescut”. A fost tot ce mi-aș fi putut dori vreodată și chiar mai mult pentru că au pus suflet în prestație – de la chitara lui Martin, la piruetele lui Dave, la toboșarul care părea că nu obosește o secundă. A fost totodată al doilea concert, după Bon Jovi, la care am știut versurile aproape integral și la care am cântat aproape 2 ore până am simțit că rugușeală se instalează cu drepturi depline.

Seara s-a dus în viteză, s-a stins în jocul de lumini amețitor care mușca nemilos din timpul pe care îl aveam la dispoziție cu idolii copilăriei și adolescenței mele. Mă dureau picioarele și umerii crunt de la tot schimbat geanta când pe unul când pe altul, dar la Just Can’t Get Enough am uitat de asta și m-am simțit ca și cum atunci intrasem pe stadion. Am dansat cu îndârjire de parcă așa mi-aș fi demonstrat dragostea și aprecierea pentru cei 33 de ani de activitate și de devotare fața de fanii din toate colțurile lumii.

Dave a fost Dave, cu vestele sale nelipsite de vreo decadă încoace, cu unduirile de șold care îl transformau într-un Iisus personal, la care toată suflarea feminină de pe stadion s-ar fi închinat de bunăvoie zile în șir. Martin și-a păstrat excentricitatea tipică îmbrăcând un costum argintiu cu un fel de fustă/kilt la spate. Nu s-a lipsit de fardul argintiu sau de oja neagră de parcă asta ar fi fost armura împotriva timidității. Și deși Dave e cuceritorul prin persoana afișată, Martin l-a eclipsat complet prin vocea fără cusur, puternică, hipnotizantă. Și față de clipurile de pe Youtube unde l-am văzut stingher în tinerețe, acum părea mult mai confortabil și încrezător în a fi în fața atâtor mii de oameni. Andy e omul de la butoane, cel care a fost prea puțin afectat de dezlănțuirea noastră ca public.

M-aș fi așteptat ca atâția ani de abuzuri în ale alcoolului sau substanțelor halucinogene să-și fi spus cuvântul în ceea ce privește calitatea unei prestații live, dar nici vorbă. Semnele exceselor se văd doar pe chipurile lor. Sau poate sunt doar anii care nu-i iartă nici pe zeii muzicii electronice.

Seara s-a încheiat cu Never Let Me Down Again. Un fel de promisiune tacită în care și noi și ei au promis că nu ne vor dezamăgi nici de acum încolo dacă nici noi nu-i vom uita. Așa că eu îi aștept să revină, cum poate și ei își doresc să revină din moment ce la bis ne-au regalat cu 5 melodii față de norma de 3 sau 4.

Fanul din mine n-a fost dezamăgit pentru că și-a văzut visul cu ochii, pentru că a treia oară a fost cu noroc, pentru că am avut parte de momentul magic al unui concert pe stadion când realizezi că toată lumea cântă la unison și că glasul solistului e înecat în cel al mulțimii. Și ceea simt atunci e greu de pus în cuvinte pentru că e o stare de absolut menită să rescrie semnificația celor de pe scenă în sufletul meu, făcând trecerea de la copilul de 3-4 ani la adultul de 25.

Singurul regret e că n-au cântat Condemnation sau In Your Room, Songs of Faith and Devotion fiind preferatul meu. Dar or să mai fie ocazii.

 

Setlistul îl găsiți aici. Iar de poze e Facebook-ul plin așa că mă rezum doar la una pe care am primit-o. E de la ultima melodie și cred că ilustrează cel mai bine nebunia pe care am trăit-o preț de 2 ore.

 

Advertisements

Tagged: , , , , , , , ,

One thought on “Depeche Mode – o poveste cu final fericit

  1. Litere Stacojii October 31, 2013 at 3:02 pm Reply

    Buna,
    te invit la un concurs simplu pe blogul meu. Cu 2 distriburi poti castiga unul din cele doua pandantive gravate dupa placul inimii tale, unul este placat cu aur, altul cu rodiu.
    Concursul se afla pe prima pagina a blogului meu, sper ca vei participa.
    Numai daca vrei, scuze de off-topic. 🙂
    Te pup si multumesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s