The Great Gatsby

The Great Gatsby a fost probabil cel mai așteptat film al anului până la momentul de față pentru că 1) e ieșit din marea mașinărie a exagerărilor cinematografice numită Baz Luhrmann, 2) e ecranizarea celui mai iubit și probabil apreciat roman american, 3) presa vuia când de extravaganța și opulență, când de 3D, iar în fălcile ei mai mult sau mai puțin virtuale micul bulgăre cinematografic s-a transformat într-o hidră cu multe capete, nerăbdătoare să-și prindă în dinți gloria box office-ului și crema criticilor de film.

Din păcate până la momentul de față nu s-a prea ales cu nici unele pentru că marea majoritate a criticilor de film s-au grăbit să-l pună la zid și să-l desființeze pentru că e o versiune neașteptată a romanului care se apropie mai mult de caricatură și vulgaritate și pentru că domnul Luhrmann și-ar fi permis prea multe libertăți artistice față de marea operă a lui Fitzgerald. Și lista ar putea continua. Iar cu un buget de 105 milioane de dolari și încasări de 136 milioane (7 iunie 2013 conform IMDB) nici publicul nu pare să se înghesuie să scoată bani din buzunar pentru aproape 2 ore jumate de cinemagie.

Recunosc cu toată sinceritatea de care sunt în stare că mi-am plecat ochii spre recenzii înainte de a păși în sala de cinema. Și tot așa recunosc că am luat de bun cuvântul domnului Travers (criticul de film de la Rolling Stone Magazine) atunci când i-a acordat 1 stea din 4 sau când ne-a îndemnat să ascultăm cum Fitzgerald se răsucește în mormânt. Și-am lăsat-o așa, mulțumită cu vorbele altuia/altora până când alte vorbe și alte recenzii m-au făcut să mă răzgândesc.

The Great Gatsby pășește mândru în spatele lui Moulin Rouge de la care a moștenit și folosit în favoarea sa toată pompa și tot excesul creativ de care e în stare Luhrmann. După câteva cadre ți-e clar de ce li se zicea ”the roaring 20’s”. Pentru că luxul și opulența sunt la ele acasă, pentru că femeile sunt splendide și se îneacă sub greutatea bijuteriilor dar respiră libere în rochiile flapper, în timp ce restul lumii se îneacă în valuri de alcool.

Tobey Maguire îl joacă pe Nick Carraway, vecinul lui Gatsby (Leonardo DiCaprio) și naratorul poveștii, Daisy Buchanan este jucata magistral de Carey Mulligan în timp ce soțul ei de Joel Edgerton. Iar ultimele două personaje importante Myrtle Wilson(amanta lui Tom) și Jordan Baker, pseudo-iubirea lui Nick, sunt jucate de Isla Fisher și Elizabeth Debicki.

Dacă din ecranizarea din 1974 cu Mia Farrow și Robert Redford n-am rămas decât cu imagini foarte frumoase ale personajului masculin titular, iar din roman cu un sentiment copleșitor de melancolie și un gust amar cum numai o iubire neîmplinită și tragică pe deasupra poate să lase, varianta actuala a filmului pare să facă lumină și să disipe ceața romantică și dulceagă care plana peste triunghiul amoros format din Jay, Daisy și Tom și care punea în umbră arivismul lui Gatsby, superficialitatea și capriocizitatea lui Daisy sau aroganța lui Buchanan.

În cazul în care nu știți deja povestea vă recomand cu căldură cartea. Nu e groasă sau plictisitoare și e cea mai în măsură să vă facă o imagine clară pe baza căreia fie iubiți, fie urâți filmul.

Revenind la acesta, abia după vizionare am înțeles de ce coloana sonoră încorporează hip-hop și nu jazz aproape în exclusivitate, am putut să aud cum se sparge în multiple instanțe o iubire ideala și ireala pe fundalul controalto-ului Lanei del Ray sau să înțeleg sacrificiul dureros al lui Gatsby după ce Daisy o ucide pe Myrtle, atunci când Love Is Blindness-ul lui Jack White îți face timpanul să vibreze dureros, iar tu privitorul să scrâșnești din dinți pe aceași cadență cu frânele automobilului galben.

Marele Gatsby e un festin vizual din care înghiți hulpav scenă cu scenă pornind de la cea în care ne este introdusă Daisy, o Veneră a anilor 20 care se naște cadru cu cadru din spuma perdelelor albe și vaporoase, urmată de cea a petrecerilor lui Jay unde aparent curg râuri de șampanie și gin în timp ce tot New York-ul își dorește să li se alăture celor tineri și frumoși preț de o clipă, dar scena pe care am apreciat-o cel mai mult a fost cea a reîntâlnirii celor doi îndrăgostiți după mai bine de 5 ani cu toată stângăcia personajelor și vorbelor gâtuite.

Dubiul cel mai mare, din perspectiva mea, a planat asupra lui DiCaprio pentru că ultimul film în care-l văzusem fusese Django Unchained și deci de la sadist, proprietar de plantație până la individ respectabil în societate era cale lungă de bătut, dar în maniera tipic leonardiană totul a fost dus la capăt în mod onorabil.

Așa că două ore mai târziu așteptam cu înfrigurare finalul, dorindu-mi pe de o parte un cu totul altul, iar pe de altă parte simțindu-l firesc pentru un om care nu cunoștea limită în ambiția sa sau în nebunia sa amoroasă.

Concluzia, în mod total neașteptat, îi revine Lanei și refrenului din Young and Beautiful

Will you still love me when I’m no longer young and beautiful
Will you still love me when I got nothing but my aching soul
I know you will, I know you will
I know that you will
Will you still love me when I’m no longer beautiful

Iar concluzia mea personală e că filmul îi face dreptate cărții, înșiruind pe marele ecran suma tuturor neajunsurilor umane, formată din personajele reduse la o simplă trăsătură: parvenitul idealist, copila naivă și superficială, arogantul iresponsabil, bogata frivolă, outsider-ul răzbunător. În sfârșit povestea de dragoste face un pas în spate lăsând în față metalul negricios din spatele poleielii anilor ’20.

Așa că vă recomand să-l vedeți!

P.S. cu ocazia asta o să aflați și povestea din spatele coperții originale a cărții.

 

Advertisements

Tagged: , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s