Man of Steel – Superman la reboot

Man-of-Steel-Comic-Con-2012-Poster-man-of-steel-31481919-810-1198Vara se numără supereroii şi dacă anul trecut i-am avut pe Spiderman şi The Avengers, anul ăsta am început ceva mai devreme cu Iron Man 3 şi acum Man of Steel.

Nu m-aş lansa în a-l elogia pe Henry Cavill pentru frumusețea sau mușchii lui pentru că e plin internetul de articole în care în mod obligatoriu sunt menționate toate astea plus serialul The Tudors (din care am văzut vreo 2 sezoane și nu țin minte nimic notabil despre Charles Brandon, decât poate ”intrarea” magistrală din primul episod) și faptul că a fost folosit drept sursă de inspirație pentru Edward Cullen. (Trist. Cred că ăla e un personaj de care ne putem lipsi și-n literatură și în cinematografie. L-am mai văzut apoi într-unul din filmele lui Woody Allen dar din nou nu a produs o impresie durabilă) La mine-n minte a rămas drept tipul din reclamele Dunhill, cele de parfumuri nu de țigări.

Așa că atunci când am aflat că va purta celebra pelerină roșie m-am gândit să nu fie încă un motiv de flexat mușchii a la Immortals (film de uitat, la propriu la cât de lipsit de substanță e). Și nu, faptul că Zack Snyder și Christopher Nolan apăreau ca ”părinți” ai producției nu îmi garanta nimic.

Nu pot să zic că m-am dus la cinema cu zero așteptări sau că nu trăsesem din nou cu ochiul la recenzii pe net, dar trailerul mă convinsese să am un dram de indulgență și să îl las acasă pe Batman și orice asemănare cu el.

În Man of Steel grandoarea lui Snyder și meșteșugul de povestitor întunecat al lui Nolan se completează de minune într-un Superman care se dezbracă de culoriile vii ale lui Christopher Reeve și în vorbă și în port și care-l umanizează pe supererou până în punctul în care mă aștept ca din gura lui tata Kent (un Kevin Costner de care îmi era dor și cu care nu îți e rușine) să iasă celebra replică – With great power comes great responsibility. Și o zice și el dar cu mai puține cuvinte și cu mai multe fapte, inclusiv unele pe care logica refuză să le compileze.

Dacă ați văzut un trailer și l-ați văzut pe maleficul General Zod, interpretat de un Michael Shannon furios în simțiri și extremist în gândire, probabil ați fost în stare să estimați corect nivelul de explozii și de distrugere din film. În caz contrar înmulțiți și voi ce s-a întâmplat în The Avengers cu 10 și obțineți cantitatea corectă de pagubă. Inutilă pe alocuri dar necesară pentru efectul de ansamblu. Tot pe acolo se află și efectele speciale de care zic eu că se abuzează pe ici pe colo (au timpanul!), dar care din fericire nu sunt folosite pe post de distragere de atenție de la alte lipsuri ale filmului.

Acestea fiind spuse îmi permit să trec și la partea care mie mi-a plăcut cel mai mult și anume latura umană a lui Clark Kent / Kal-El. Fără flashback-urile din trecut în care răbdarea și stăpânirea de sine devin pietrele de temelie pentru good boy Kent filmul ar fi fost o simplă adunătură de chestii care fac bum, pe un fundal întunecat. Un fel de 300 dar cu alt decor. Mi-a plăcut să văd băiețelul speriat care nu înțelege ce i se întâmplă, adolescentul care încalcă sfaturile părintești pentru a-și salva colegii sau adultul care încearcă să-și găsească locul în lume și să-și explice ce e și de unde vine. E călătoria inițiatică a personajului înainte de a deveni erou cu drepturi depline (că tot se dă BAC-ul și Capacitatea în perioada asta).

Mi-a plăcut și de mama Kent, o Diane Lane pe care n-am mai văzut-o până acum și care completează periferic imaginea de ansamblu a băiatului bun, a mentalității simple dar sănătoase, chiar și atunci când peste casă îi cade un pick-up truck.

Russell Crowe are un rol ceva mai substanțial față de ceea ce știam până acum și trece dincolo de momentul de dezvăluire a identității adevărate al lui Kal-El, ajutând indirect la stârpirea kriptonienilor doritori de genocid prin sfătuirea domnișoarei Lane.

Și aici apar problemele. Spre deosebire de personajul clasic sau cel puțin ăla pe care mi-l amintesc eu în care Lois era o altă împiedicată, cu o nevoie constantă de a fi salvată, aici e deținătoare de Pulitzer și familiară cu veste antiglonț și first line of combat. Din păcate lipsește chimia dintre cei doi și Amy Adams, oricât de capabilă e ca actriță nu mă face să iubesc câtuși de puțin personajul. E antipatie curată de la un capăt la altul.

La final de film, concluzia e una neutră pentru că nu pot să zic că mi-a displăcut dar nici n-am ieșit la fel de entuziasmată din cinema ca după Spiderman sau Avengers. E ish. E un film de văzut, măcar pentru factorul conversațional pe care îl generează. Dar dacă vă doriți ceva cu adevărat WOW atunci mai stați pe tușă o vreme până la Elysium care are ceva mai multe șanse să rupă tot în calea sa, fără vreo urmă de subiectivitate față de Matt Damon.

P.S. Ca bonus sau minus pentru caterincă – breaking news – Superman a învățat să-și poarte chiloții pe sub costum.

Advertisements

Tagged: , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s