Spionaj cu bucluc

Au apărut din senin, pe nepusă masă ar zice unii, ca și cum dintr-o dată casa cea mare de la capătul străzii ar fi prins viață și toți anii în care timpul și-a făcut meandrele și a adus-o într-o stare deplorabilă s-ar fi șters peste noapte. Nu tu iarbă și buruieni crescute până la brâu în curtea din față, nu tu acoperiș înnegrit de-atâtea ploi și ninsori și nici var scorojit pe la colțurile pereților.

Era clar! Ceva dubios se întâmpla la numărul 29, motiv pentru care mai toată lumea își făcea drum prin fața curții în speranța că vor vedea locatarii misterioși. Din păcate vreme de câteva săptămâni n-a fost decât o vânzoleală cauzată de camioanele de mutări și un șir aproape infinit de cutii de diverse mărimi, cărate în casa de indivizi îmbrăcați în aceeași uniformă, de aceeași înălțime, cu aceeași frizură simplă, formând un lanț uman de furnici hărnicuțe.

În cea de-a doua săptămână luminile s-au aprins la ferestre dar din păcate tot n-am zărit nimic de dincolo de gardul metalic și curtea destul de întinsă, acum de un verde tare, perfect tunsă, milimetric chiar, care nu făcea decât să zgândăre și mai mult imaginația fără a îi da de fapt vreun strop de informație concretă.

A doua zi m-am și trezit cu o invitație în poștă de la familia Jones. Dădeau o petrecere de Halloween și își ”invitau cordial” vecinii de stradă la o mică petrecere costumată. Nu-mi venea să cred! În sfârșit aveam să văd ce se ascunde dincolo de casa pe care copii o numai numeau mai în glumă mai în serios reședința familiei Addams.

Și cum mama m-a crescut bine și mi-a zis că nu e frumos să merg în vizită cu mâna goală am început să mă gândesc la niște cadouri pe măsura gazdelor. Oricât mi-aș fi stors mintea tot n-aș fi fost în stare să produc ceva cât de cât acceptabil pentru niște oameni cel puțin înstăriți. Și dacă de una singură n-am fost în stare să vin cu o idee mai strălucită decât niște banale flori și o sticlă de vin am zis că puțin spionaj n-a dăunat niciodată nimănui, doar cât să îmi dau seama cu cine am de-a face.

Uite așa am ajuns eu pe la înserat să caut o latură mai întunecată a gardului din fier forjat pe unde să pot sări și de unde mai apoi să mă furișez pe la ferestre, în timp ce imploram în minte toți sfinții pe care îi știam să nu fiu prinsă sau capsată de vreo mascotă patrupedă intitulată ironic Fluffly în timp ce dinții ascuțiți mă apucau de câte o gleznă sau mai rău…de fund!

Probabil cineva era pe recepție acolo sus pentru că am ajuns în siguranță pe terasă, privind pe fereastra de la bucătărie ca un motan ce râvnește la borcanul cu smântână.

Bucătăria era spațioasă, cu podeaua acoperită cu plăci mari de gresie în alb și negru ca o tablă de șah. Mobila era albă, impecabilă și contrasta plăcut cu pereții de un galben stins. În mijlocul camerei era o insulă de gătit deasupra căreia erau agățate diverse cratițe și tigăi în al cărui luciu metalic lumina becurilor creea ape. În jurul unui castron, o femeie mai în vârstă amesteca de zor ceea ce părea fi umplutura pentru o plăcintă. Asta dacă era să mă iau după sucitorul care-i stătea alături, tava deja pregătită și urmele de făină de pe mână. Purta părul strâns într-un coc sever care lăsa la vedere trăsăturile feței peste care timpul pare să fi trecut lin. Ochii negri erau încadrați de sprâncenele bine conturate și puși în evidență de puloverul albastru cobalt și șorțul cu model geometric în roșu și negru. Mâinile i se mișcau repede între castron și tocător, trădând ceva din energia fetei agile care a fost în tinerețe. Părea că zâmbește, colțurile buzelor arcuindu-se subtil în timp ce fredona o melodie de la radio pe care nu o puteam descifra. Într-un colț al bucătăriei care dădea înspre hol vedeam un ghem de blană aurie care privea cu atenție spre insula de gătit în speranța că îi va pica și lui ceva gustos înainte de cină. Nu părea a fi un câine fioros dar preferam să nu risc să mă simtă așa că m-am mutat spre o altă fereastră.

Aici lumina estompată îndulcea ciocolatiul canapelei de piele și plasa în umbre comorile înțelepciunii stivuite în rânduri strânse pe rafturile bibliotecii înalte. Un bărbat pe la vreo 40 de ani, cu păr negru și ochelari cu rame argintii stătea aplecat deasupra unei planșe de desen, trudind de zor la o foaie cu multe linii fine care formau schița unei case. Pesemne că era arhitect, lucru care ar fi motivat și ridul vertical de pe frunte, semn al unei abandonări complete în pasiunea pe care o punea în munca sa. Din colțul ferestrei puteam să-mi dau seama că avea cu siguranță peste 1,80 în înălțime pentru că-și ținea neglijent un picior lung, întins sub planșa de lemn, în timp ce umerii îi urcau și coborau lent în ritmul respirației. Purta o cămașă albă, cu mânicile suflecate până la cot care se mula perfect pe omoplați și care ieșea neglijent la spate din blugii albaștri. În ciuda anilor nu-și pierduse din farmecul ștrengăresc care ieșea la iveală atunci când ronțăia absent guma creionului mecanic, când rotea între arătător și degetul mare al mâinii stângi echerul de plastic sau când sufla șuvița rebelă de păr care îi cădea pe frunte.

Telefonul sună și se ridică rapid să răspundă. O secundă mai târziu strigă după o anume Gabriela că ar fi pentru ea. În biblioteca-birou apăru îi pas sprințar o fată de vreo 15-16 ani care purta un pulover roz din mohair ce îi trecea de jumătatea coapsei. Avea părul șaten deschis prins într-o coadă în vârful capului care părea că are o viață proprie, la fiecare mișcare a stăpânei sale mișcându-se în direcția opusă. Era toată numai zâmbet, un zâmbet care se regăsea și în lumina ochilor albaștri ca cerul. Curând se tolăni pe un fotoliu cu picioarele subțiri rămânând în aer în timp ce răsucea absentă în mâini cablul ondulat al telefonului. Privirea îi rătăcea din când în când prin cameră și se oprea pe câte un raft de unde privea chipul lui Marilyn sau al lui JFK de pe câte o copertă de carte. Ochii i se mutară spre fereastră moment în care am zis că e cazul să mai explorez puțin pentru că-mi plăcea ce vedeam și mai ales casa ale cărei camere păreau să împrumute sau imite personalitatea celui ce o ocupa.

This slideshow requires JavaScript.

Lângă ferestrele mari ale bibliotecii am zărit o scară de lemn care era mai mult folosită ca suport pentru iedera ce împânzea mai bine de jumătate din peretele casei și care-și întindea mândră nervurile spre ferestrele de la etaj.

Mi-am luat inima în dinți și am început să mă cațăr pe scara cât să-mi permită să văd ce se întâmpla în ceea ce intuiam a fi dormitorul mare.

Mare îmi fu mirarea atunci când primul lucru pe care l-am văzut fu un cățel grăsuț care se chinuia de zor să se urce în pat în ciuda fundului care pierdea lupta cu gravitația și a labelor prea scurte pentru a finaliza cu succes saltul final spre împărăția pernelor pufoase și a bufniței de pluș care trona în mijlocul patului. Aici elementele clasice fuzionau cu cele ceva mai moderne dând camerei un aer aparte. În fața unei oglinzi o femeie pe la vreo 30 de ani își desfăcea coada împletită, revărsând pe spate o cascadă de șuvițe castanii. Stătea pe vârfuri, ușor aplecată înspre reflexia sa, în timp ce de sub fusta creion, de un gri petrol care se arcuia într-un mod sexy dar nu ostentativ peste fund ieșeau picioarele cu gambele perfect conturate și pielea măslinie pe care niciun bronz în cea mai exotică insula de pe planetă nu l-ar fi putut cumpăra. Avea brațele lungi și mlădioase pe care zăngăneau în părți egale o suită de brățări aurii. Pe sub bluza albă din voal puteam ghici dantela fină și moliciunea maieului din satin alb. Era cochetă și-mi plăcea asta pentru că o prindea de minune postura de regină a casei. Își scoase pe rând cerceii rotunzi, cu pietre Swarovski și îi așeză pe o tavă argintată pe care puteam vedea și ale bijuterii. Alături erau numeroase flacoane de parfum sau poate loțiuni de corp menite să-i dezmierde și să-i aromeze pielea. Degetele ei mângâiară fugitiv petalele netede, de un roz aprins ale bujorilor, fiind întreruptă din reverie de un puști de vreo 4-5 ani care alergă să o prindă de picioare într-o îmbrățișare strânsă. Bucuria îi era mai mult evidentă pentru că i se întorsese partenera preferată de joacă acasă. Îi întinse pumnul strâns și lăsă mai apoi să-i cadă din el o girafă de jucărie. Copilul împrumuta din trăsăturile mamei având aceeași formă plină a buzelor și culoarea ochilor ca de miere. Doar părul negru nu se potrivea cu restul trăsăturilor miniaturale.

Uită subit de mamă atunci când îl văzu pe Bruno, pentru că așa îl chema pe bulldogul cățărător, și-l împinse de fund spre pat, în timp ce săracul câine abia avu timp să schelălăie o dată. Apoi luă cu asalt bufnița, a cărui cap începu să-l molfăie bucuros.

Păreau o familie frumoasă și fericită, echilibrată și totuși desprinsă din paginile unui catalog despre ”Cum să duci viața perfectă”, în care modelul de Barbie și Ken era puțin modificat. Dar cum rumegam eu gândurile despre cele văzute până atunci m-am dezechilibrat și am alunecat vreun metru până am reușit să mă prind de o bucată de iederă. Câinele de la parter pesemne că m-a simțit pentru că a început să latre și să se agite pe la geam. Atât îmi mai trebuia! Nu era destul că eram plină de frunze și zgârieturi?

Am coborât în grabă și am rupt-o la fugă șontârc, ștontârc până la gard și apoi acasă. Acum îmi era clar că nu mă puteam duce cu orice cadouri și că trebuia să aleg ceva luxos dar nu ostentativ așa că am pus internetul la treabă și am dat de LuxuryGifts.ro de unde m-am inspirat cât cuprinde și am ales două suporturi de cărți cu globuri pământești pentru el și superba bibliotecă, o casetă de bijuterii pentru ea menită să înlocuiască tava de argint și două figurine din ceramică pentru copii – un pui de zebră și renul lui Moș Crăciun.

Veni și ziua petrecerii și pe înserat m-am prezentat la a doua vizită, de dată asta cu invitație, la casa de la numărul 29. Luminile erau aprinse în toate camerele și din stradă părea un mare felinar ai cărui ochi erau înlocuiți de ferestre. Gazonul din fața avea acum o serie de pietre funerare din carton răspândite ici și colo iar pe Bruno l-am zărit cu coada ochiului în timp ce traversam aleea spre ușă. Până și el era costumat cu niște coarne roșii cu paiete și o coadă falsă din același material. Am sunat emoționată la ușă și după al treilea țâr mi-au deschis și m-au întâmpinat în formulă completă – mama costumată în Esmeralda din Cocoșatul de la Notre Dame, tatăl în Joker, Gabriela într-un costum de Scufița Roșie, iar frățiorul cel mic în Batman. Doar bunica lipsea dar la ce miros îmbietor de plăcintă cu dovleac simțeam în aer cred că știam exact unde să o găsesc.

Mi-au zâmbit cu toții și au spus în cor – Bine ai venit la familia Jones!

Articol scris pentru SuperBlog 2013.

Advertisements

Tagged: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s