Pe aripile vântului de sud

Când te gândești la SUA automat îți vin în minte toate acele povești de succes, de oameni care au plecat la drum de peste ocean, cu un buzunar aproape gol dar cu o inimă plină de speranță dar mai ales animată de visul american, cel al pământului făgăduinței, singurul capabil să îi transforme într-un fel de Jay Gatsby.

Hollywoodul ne-a livrat ani de-a rândul miraj după miraj luat de la o coastă la alta, de la Orașul Îngerilor pierduți la Orașul Patimilor, al gangsterilor și al cazinourilor la Orașul care nu doarme niciodată așa cum bine a spus-o Frank odată.

Eu nu-mi doresc nici faimă, nici distracție și nici șampanie curgând în valuri pe covorul roșu al premierelor de film sau al cazinourilor, dar nici viața cosmopolită din The Big Apple. Într-o formă sau alta și orașele europene sunt în stare să ofere experiențe similare la Monaco, Paris, Londra sau Barcelona.

Eu îmi doresc în schimb acea experiență unică pe care o pot gusta doar pe acel pământ fertil, cea care nu poate fi exportată, globalizată sau adaptată la o altă cultură decât cea americană. Vreau să mă bucur de ospitalitatea oamenilor din orașele mici, vreau să îmi răsfăț papilele gustative cu cele mai bune și mai diverse plăcinte, cu grătar și grits. Vreau să pendulez între ritmul antrenant al muzicii country și să descopăr legenda omului care și-a scris cu litere de-o șchioapă în istoria muzicii numele de King of Rock’n Roll! Vreau să îmi leg amintirile și acel vis american de ritmuri de chitară când mai duioase, când mai ritmate și ce loc aș putea să aleg decât unicul și inegalabilul Nashville.

Un amestec de modernitate și tradiție, leagăn al muzicii country care începe să șteargă ușor dar sigur din granițele muzicale și să-și câștige pe bună dreptate un nou public grație formațiilor ca The Lumineers sau Lady Antebellum.

Așa că atunci când am aflat de programul de tip work and travel aproape că am putut să aud banjo-ul și acordeonul și să simt crusta crocantă a unei plăcinte cu nuci pecan sau gustul inconfundabil de ciocolată al unei mud pie. Să simt netezimea barului de mahon, în spatele căruia aș sta zi de zi timp de trei luni servind clienților câte un pahar de bere rece sau de whiskey neat în schimbul unei povești din istoria Nashville-ului.

Și atunci când mi-aș termina tura aș rătăci pe străzile sale cu clădiri din cărămidă și mi-aș pierde ore întregi prin magazinele de muzică în căutarea chitarei perfecte sau a vinilului unui artist obscur sau la un colț de stradă cu un Starbucks autentic într-o mână în timp ce ascult artistul care-și plânge relația ratată.

Dar n-am ales Tennessee doar pentru Nashville. L-am ales și pentru Memphis și al său Graceland pentru că n-am putut niciodată să-mi scot din cap muzica lui Cher și al ei Walking in Memphis și toate imaginile cu The Jungle Room și ce îl aștepta acolo pe Rege. Apoi ar mai fi Atlanta și reconstituirea traseului și locurilor unde s-a filmat și încă se mai filmează celebrul Walking Dead. Și că tot vorbim de seriale aș mai vrea să bifez și Shreveport pentru True Blood sau Louisville pentru Elizabethtown și căutarea proprie mele variante de manic pixie dream girl.

Sau aș putea să o iau spre sud și spre Baton Rouge și New Orleans în căutarea vampirului Lestat și a faimosului cartier francez cu magazinașele sale cochete, misticismul și superstițiile care îl înconjoară. M-aș îmbăta sorbind din arhitectura în stil colonial și din burbonul vechi menit să încălzească spiritul și să scoată sudista din mine la iveală y’all.

Și totuși cel mai mult și mai mult mi-aș dori să văd triada formată din Jacksonville, Savannah și Charleston. Să mă perind prin vechile plantații în care poteca spre casă e umbrită de copacii îmbătrâniți de vreme, protectori a sute de secrete, de iubiri interzise ce nu țin cont de culoarea pielii și care par să-și dea mâna dintre ramuri, într-o poziție ce amintește regulile și rigorile de la balurile sudiste. Aproape c-o și văd pe Scarlett O’Hara în rochia ei verde, făcută din draperii, cum trage cu ochiul de la etajul întâi al unei vile construite în stil antebellum, cu acele magnifice coloane în stil doric, care sprijină sute de ani de istorie și sâmburele luptei pentru libertate scăldată în sângele Războiului Civil.

Ultima destinație de pe lista de vacanțe speciale de week-end ar fi Mobile pentru simplu fapt că urmăresc cu religiozitate Hart of Dixie, dorindu-mi în secret să fac și eu parte din societatea intitulată The Belles (Frumoasele) formată din cele mai drăguțe, manierate și elegante fete din Sud. Cele care știu cum să-și găsească locul într-o bucătărie și să gătească cele mai delicioase și inimaginabile ospățuri tradiționale. Cele care știu perfect ce flori se potrivesc la ce ocazie și cum să poarte un șirag de perle și o pălărie de soare fără a fi ridicole sau numite malițios matroane.

Mi-aș dori să fac parte din acea comunitate atât de bine închegată încât fiecare cunoaște pe fiecare de când erau la grădiniță. Acea comunitate care se adună cu mic, cu mare la petrecerea de 4 iulie din centrul orașului și fac un picnic pe cinste cu hot dogi, porumb fiert și un tort în formă de steag al Americii, decorat cu multe bețișoare de artificii ce merge de minune cu limonada cu mentă și rodie. Acea sărbătoare de 4 iulie care trezește în mod unanim un sentiment patriotic în cetățenii săi de drept sau adoptivi și care sunt mândri peste măsură de originile lor.

Așa că programul work and travel n-ar fi o simplă șansă de a avea o vacanță pe cinste, una pe care n-o voi uita niciodată sau șansa de a câștiga niște bani cu care să-mi satisfac capriciile vârstei. Ar fi șansa unică de a fi față în față cu locuri legendare, de a cunoaște oameni cu o altfel de mentalitate, una care parte a fi 50% puritanism și 50% avangardism. Aș fi acolo, capabilă să privesc preț de o clipă din interiorul celei mai mari și mai puternice națiuni de pe Glob. Și-aș mai fi acolo încălțată cu cizme de cowboy, purtând o cămașă cadrilată în timp ce jukeboxul scuipă hit după hit country, dând un ritm aparte lustruitului de pahare din spatele barului.

Dar acum vă las. Mă duc să mai dau o bifă pe formularul de înscriere și să visez cu ochii deschiși la autostradă, la un pick-up truck și la libertatea cu gust american. Voi dacă ați pleca la vară, unde v-ați lăsa pașii purtați de visul american?

Articol scris pentru SuperBlog 2013.

Advertisements

Tagged: , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s