Ropot de viață

Puține lucruri își mai păstrează ceva din puritate o dată cu trecerea timpului. Întâi e copilăria neîntinată de grijile și încruntările adultului, apoi e imaginația fertilă neîngrădită de rigorile unui sistem educațional, e prima dragoste neatinsă de cinismul unei inimi frânte, e visul cu ochii deschiși la drumul cel liber spre orice destinație din lume neînfrânat de o pușculiță ce zăngăne a gol.

Puține sunt clipele care se mai păstrează așa intacte cum erau în clipa în care au căpătat prima dată contur, fără a obosi de la atâte repetiții fericite de-a lungul timpului. Și totuși existe momente și oameni și clipe care umplu aceeași matriță din fibra sufletului uman.

Pentru mine sunt trei la număr lucrurile care au reușit să nu-și rupă tiparul și să dea la maxim volumul din inima mea până când rezonează cu frecvența celui mai pur sentiment.

Întâi ar fi prima zăpadă a fiecărui an și fascinația cu care privesc căderea fulgilor de nea. Mereu mă întreb dacă pe după vreun nor o ceată de îngeri nu încinge cumva o bătaie cu perne pe cinste, lăsând în voie să se cearnă fulgii din aripi sau din perne. Tot ce a fost mai bun sau mai rău în anul acela se uniformizează și toate grijile și lucrurile rămase neterminate ajung să nu mai conteze pentru că adorm în importanța lor lăsând în urmă un copil cu chip de adult și limba scoasă spre înaltul cerului. Albul se așează peste gri și geana peste vis.

Apoi ar fi religia modernă pe care o practică an de an un alt profet, mereu în aceeași biserică, sub cupola Arenei Naționale sau unui alt stadion. Am ajuns să am atâtea bilete de concert încât nu mai am spațiu în panoul de plută în care să le înfig. Fie că îi cheamă Depeche Mode, Red Hot Chili Peppers, Placebo sau Metallica mereu trezesc cu aceeași forță divinul din mine. Nu pot rămâne imună la imnurile fanilor care îngână adoratori vers cu vers melodia cântată pe scenă. Senzația pe care mi-o creează atâtea voci și unisonul lor e capabilă să treacă prin mine și să se oprească în inimă unde îi resimt reverberația și puritatea trăirii în zâmbetul larg care se așează de la un colț la altul al buzelor.

Cea din urmă rămâne melodia aia de îmi ridică părul la ceafă și mă face să strâng tare din buze, să-mi încleștez maxilarul și să uit de locul sau oamenii care mă înconjoară, toată energia de care dispun fiind canalizată spre a nu plânge instant sau spre a face ceva care să usuce lacrimile din ochi. E U2 și al lor Where The Streets Have No Name cu intro-ul fistichiu, ce crește în intensitate treptat și pornește de la o bucată scoasă parcă dintr-o biserică irlandeză. El e menit să paralizeze orice altă mișcare și să mă transporte în reverie, pe strada aia fără nume în care pot fi eu fără rețineri, cea pe care tot caut să o descopăr în fiecare călătorie, cea în care mă simt acasă, cea care nu există de fapt decât în mine ca un ultim totem al purității.

Așadar văd puritatea refractată în ultima rămășită a copilului care am fost cândva, a adolescentei care ajunge să-și vadă an de an idolii pe scena unui stadion încărcat și a adultului care încă își caută drumul spre sine, spre centru.

Și aș vrea să știu și pentru voi cum arată puritatea, ce formă prinde ea și cum o exprimați sau îi dați formă. Iar dacă literele și cuvintele vi se par prea seci puteți să vă ajutați de imagini și să participați la un concurs pe Instagram organizat de AQUA Carpatica care se întreabă fix același lucru ca și mine – pentru voi ce înseamnă #puritate?

Articol scris pentru SuperBlog 2013.

Advertisements

Tagged: , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s