Category Archives: Cărți

Bitul de hârtie

Ce-a mai rămas din vechile obiceiuri? Din lupta dintre evoluția și involuția hârtiei tipărite?

De-a lungul anilor scrisorile, cărțile, ziarele, revistele au migrat spre digital mai ceva ca dinozaurii loviți de era glaciară. Și tot ce vrem e să inovăm , să facilităm accesul, să ne luptăm pentru atenția celui căruia îi sunt adresat rândurile, să îl sustragem din cursa contra cronometru și să-l învelim în ziduri de hârtie, să-l facem atemporal și răbdător la întorsul paginii de celuloză.

Oricât de mare iubitoare aș fi de tehnologie și de conectivitate, n-am să pot să mă rup nicicând de emblema fizică a lucrurilor care par date uitării. Pe cât ne grăbim să avem totul la un click distanță, pe trei device-uri, mereu cu noi cu un minim de grame în buzunar sau în geantă, pe atât de rapid vindem plăcerea inițială dată de cititul ziarului, a revistei sau a cărții. Dintr-o experiență bogată senzorial, impregnată cu mirosul distinct al cărților vechi și al vanilinei sau al ziarelor proaspăt tipărite mustind de tușul care se încăpățânează să murdărească buricele degetelor sau luciul seducător al revistelor, ajungem la săracul și impersonalul ecran, sursă a luminii artificiale și reci care în loc să ne îmbogățească afectiv ne stoarce de ultimul lucru care ne face umani. Continue reading

Advertisements

Dăruind amintiri

De mică mi-a plăcut compania adulților. Mi se păreau mult mai interesanți decât partenerii mei de joacă. De fapt jocul de-a adulții era cel care mă fascina și care mă făcea să pândesc de după ușă de fiecare dată când mergeam în vizită pe la prietenele mamei sau la mătuși și ele se adunau la un ceai sau o cafea, în timp ce noi, copiii, eram lăsați în altă cameră să ne jucăm în voie.

Mă fascinau toate lucrurile acelea de femeie mai mult ca orice păpușă, oricât de frumoasă. Sticlele de parfum aranjate într-o linie dreaptă la oglindă ca niște mici soldăței de sticlă, așteptându-și ordinul de folosință, bijuteriile ascunse în cutia lor cu înveliș de catifea albastră ca cerul la miezul nopții, rujurile roșii atât de cremoase și de pigmentate încât nu reușeam niciodată să șterg urmele după folosirea nepermisă și pudra mirosind a iasomie ascunsă în cutia ei argintată. Continue reading

Nemira, plăcerea lecturii

Anul trecut, pe la final de octombrie l-am cunoscut pe Golden. Ne-am iubit nebunește preț de o săptămână. Sau mai exact preț de 367 de pagini cât a durat aventura prin lumea lui.

Aveam 23 de ani și căutam aventură, dar una care să nu mă zdruncine emoțional din temelii sau care să îmi lase un gust amar la final și o mână de regrete ca amintire. Voiam să mă trezesc din amorțeala de toamnă și să fiu sedusă de o altă lume și de un bărbat așa cum nu găseai decât prin filme. Mi-l doream frumos, educat, stilat și cumva de neatins, pentru că întotdeauna râvnești mai cu jind la ce nu poți avea. Continue reading

Michele Mari – Pink Floyd în Roșu

Mâine seară ar trebui să mă duc la clubul de carte al Librăriei Bastilia unde vom discuta cartea cu pricina, dar înainte de a gusta din prima mea experiență de acest gen vreau să îmi las propria opinie nealterată de alte opinii, atât ale celor ce vor fi prezenți cât și ale traducătoarei Cerasela Barbone, care în opinia mea este cea mai în măsură să judece cartea deoarece manuscrisul original își are misterele lui, ascunse în limba pură a autorului, nediluată de o traducere care inevitabil îi știrbește din strălucirea de diamant.

Declar că nu sunt fan înrăit Pink Floyd. Da, le apreciez geniul muzical și mai ales ce au lăsat în urmă să dăinuie peste ani generațiilor contemporane dar și celor ce abia se nășteau când ei încetau să mai cânte.

Întâmplarea face că am prins o bucată de Guerilla Logout fix când se vorbea de romanul lui Michele Mari și am ascultat în cele din urmă până la capăt, așteptând să aflu cum se numește cartea. E inutil sau poate că nu să menționez dragostea mea față de muzică, cu atât mai mult când povestea din spatele muzicii se regăsește într-o carte. Așa că mânată de ambele pasiuni mi-am luat cartea și am început să citesc.

Nu pot să apreciez personal cât la suta din ea e ficțiune și cât e realitate dar dacă ar fi să plec urechea la o recenzie, două acolo atunci probabil ficțiunea ține mai mult de cusături decât de material în sine.

Nimic nu avea cum să mă pregătească pentru cele 237 de pagini pe care le țineam între mâini cumva speriată, știind inconștient că totul se va schimba după, că mintea-mi va zbura spre o altă lume și că muzica lor nu va mai fi niciodată la fel.

Lumea conturată de Michele Mari e aidoma privitului pe furiș dintr-un dulap, prin întredeschiderea ușii, spre ceva ce știi ca n-ar trebui să vezi sau să conștientizezi. Dar cu cât te încordezi mai mult cu atât intra în tine și mai mult povestea celor ce-au format Pink Floyd.

E o lume a viselor, a subconștientului, a nebuniei, a delirului, a nostalgiei, a amărăciunii, a neputinței, a lașității, a tâlhăriei, a sacrificiului, a amintirilor dar mai presus de toate a unui trecut fantomatic, întipărit adânc pe chipul protagoniștilor ca o cicatrice pe care o vezi doar la lumina lunii. E o metaforă a parții nevăzute a lunii sau așa cum declară unul din personaje, nu există o parte nevăzută a lunii, e doar o iluzie, e doar absența lumii solare.

Syd Barett e omniprezent. Syd Barett a fost geniul din spatele Floyzilor. A fost forța propulsoare de-a lungul carierei lor, chiar și absent. Așa ca la final de carte nu ai cum să nu te simți ușor furat de un geniu creator îndoielnic.

Citisem, în singura recenzie care mi-a picat întâmplător în mână, că toată cartea e de fapt un fel de Vrăjitorul din Oz dar alterată lisergic. Ei bine eu o văd ca pe un mare spectacol de teatru. Un teatru al absurdului unde personajele sunt înșirate de-a lungul scenei, corpul o masă amorfă, un tot unitar, doar capurile sunt distincte și sunt luminate pe rând de un reflector.

Deși bucățile narative se leagă între ele nu ai cum să scapi de senzația odioasă că cineva te privește din umbră și te studiază, iar tu, simplu călător prin obsesivul colectiv al Omului Cal, Omului Pisică, Omului Șoarece și Omului Câine aștepți pietrificat șueratul pustiului din povestea lui Gog Magog și nimfei Granta.

Iar la final ești lăsat cu o sumedenie de întrebări, cu o melancolie aproape absolută și cu sensul versurilor Pink Floyd, unde sub fiecare strofă și fiecare acord se ascund obsesia, vina și iertarea care nu mai vine.