Category Archives: Demisec

Înapoi în viitor – un altfel de 2012

2012, București. Toamnă târzie. Ajung acasă și ușa de la intrare nu se deschide complet. Iar mi-a căzut teancul de cărți de literatură contemporană de lângă perete. Intru și-mi las cheile pe un alt teanc de cărți înalt de un metru, un fel de turn de coperți colorate cartonate de unde fața lui Bukowski pare să mă judece iar cea a lui Kerouac privește prin mine spre un punct fix pe perete.

Îmi pun ibricul cu apă la fiert pe aragaz în timp ce scanez mintal lista extinsă de viniluri din sufragerie. În ultimii doi ani am mai umplut un perete cu diverse discuri adunate și din magazinele specializate și de la vânzătorii de la Universitate. Parcă ar merge un Armstrong și-un Steinbeck la vremea de afară, alături de o cană sănătoasă de ceai. Televizorul devine treptat încă un raft de cărți. Nu că ar mai avea vreun rost la cât ajunge să te spele pe creier involuntar. Cred că în vreo trei ore am să ies iar la o cafea cu prietenii, să mai socializăm și noi că nu ne-am mai văzut de câteva zile.

Cam așa arată o mică bucată dintr-o realitate alternativă. Una unde nu există computere, internet, rețele de socializare, aplicații și toate acele electronice care ne consumă timpul liber și pentru care ajungem să dăm la schimb viața reală pe una virtuală.

Poate că ar fi o lume mai bună, mai sănătoasă, fiind ceva mai ancorați în jurul oamenilor cu care ne petrecem timpul constant, fără urmărit excesiv Facebook-ul și update-urile aferente.

Sau poate că n-ar exista lumea așa și că în ciuda barierelor, tehnologia tot ar fi luat-o înainte, cu pași mai lenți dar sigur înainte spre primul calculator, spre un înlocuitor al pick-up-ului, spre o formă modernă a televizorului în carcasă de lemn.

Probabil fără calculator aș fi citit mai mult cărți decât o fac acum. Muzică aș fi ascultat mai puțin în absența unui device portabil care să îmi ofere în același timp și radio. Pereții casei ar fi fost îngropați în alți pereți de cărți stivuite iar cei rămași goi ar fi avut parte de rafturi pentru viniluri. Mi-aș fi făcut involuntar un buncăr de cărți și muzică.

În absența laptopului dotat cu o memorie de capacitate mare care să dea rapid ce am nevoie – și muzică și carte și film concomitent sau în absența mult iubitului meu HDD de 1TB, pasiunile mele probabil m-ar fi înghițit cu totul, la propriu. Nu tu cutie magică, portabilă și lucioasă unde la un click distanța am o librărie de mii de cărți electronice sau zeci și sute de GB de muzică din toate timpurile sau o colecție de filme din anii ’50 și până acum sau ultimele știri din lume, pe care eu mi le selectez, nu care vin la pachet cu altele inutile.

Cât despre restul lumii, bănuiesc că am trai la nesfârșit anii ’30-’40. Iar accesul la informație ar deforma și mai mult realitatea. Ar fi o regresie. Iar atunci când inevitabil, s-ar strica televizorul cu tub catodic sau radioul pe lămpi l-am aștepta pe reparator mai ceva ca pe Moș Crăciun, pentru că nu se mai rezolvă totul la fel de rapid ca atunci când ai un magazin online la dispoziție de unde să comanzi piese de schimb și să te asiguri că îți și ajung în 24 de ore acasă.

Stau și mă întreb dacă nu cumva lipsa tehnologiei tot în același abis al deconectării interumane ne-ar arunca? Din moment ce acum ne ascundem în spatele ei și o folosim pe post de scuză pentru interacțiunea cu ceilalți, în absența sa ar rămâne dorința de conectivitate dar imposibilitatea mijloacelor.

Uneori imaginea asta cu mai puțină tehnologie și mai mulți oameni pare romantică, ideală, asemeni unei imagini dintr-o carte, dar în realitate probabil ne-am lua câmpii fără deliciile Internetului sau fără o rețea de socializare ceva mai evoluată decât clasicul ”radio șanț”.

În concluzie uneori e binevenită o vacanță de la electronice, dar nu treacă de săptămână că riscăm sevrajul.

Articol scris pentru Superblog 2012.

Advertisements

Dorința de dinainte de Crăciun

Eram în clasa a zecea și așteptam vacanța de Crăciun cu nerăbdare. Mă obosiseră și tezele și lucrările și proiectele. Voiam o pauză și liniște alături de prieteni. Dar mai presus de orice îmi doream să ningă. De când eram mică obișnuiam să îmi pun o dorință la prima ninsoare, crezând că fulgii aia mari și pufoși or să îmi dea lucrul după care tânjeam cel mai mult. Poate că țineam la prima ninsoare și pentru că, în 1988 când m-am născut prima zăpadă a căzut de ziua mea, și îmi simțeam soarta legată de începutul veritabil al iernii, pentru că nu-i așa – iarna fără zăpadă nu e iarnă. Continue reading

Subconștientul creează monștri frumoși

Teoretic o dată cu vârsta ar trebui să nu-ți mai fie frică pentru că știi că în întuneric nu e de fapt nimic. Că imaginația îți joacă feste și nimic mai mult. Dar din contra o dată cu trecerea anilor îți e din ce în ce mai frică. Frică de ceea ce nu ai și vrei și nu știi cum să obții, că visele adună praf și nu se materializează decât în stafide ale subconștientului, că potențialul tău nu e decât o alăturare tristă de două cuvinte și în niciun caz vreun imbold sau impuls propulsor spre lucruri mărețe.

Ajungi să-ți mai fie frică să interacționezi cu sexul opus pentru că în ciuda celor 223 de lecții de viață adunate în mod dureros sau rușinos nu ai învățat niciodată cum să îți ții în frau emoțiile sau flâlfăitul aripilor de fluturi din stomac. Ai învățat în cel mai bun caz cum să porți o mască pe față și cum să o ții acolo fix cât trebuie, nici o secundă în plus sau în minus.

Iar dacă la 16 ani unele iubiri păreau imposibile, mai incolo par cu atât mai imposibile când rațiunea îți înșiră în față o serie de criterii socio-economice de cele mai multe ori cu care să-ți alimentezi imposibilitatea.

Și aici întră în scenă subconștientul, vânzător amar de vise, care oricât de frumos ar fi împachetate nu fac decât  să-ți pârjolească sufletul mai ceva ca un 45 de grade la umbră. Pentru că te trezești strangând la piept perna și nu obiectul dorințelor tale.

Iar din modalitatea simplistă de a îmi interpreta visul de aseara reiese același lucru: că tânjesc după și fug de deopotrivă de aceeași persoană. De parcă nu aș ști ce îmi provoacă mai multă suferință – să o am lângă mine și să o pierd ca să știu de ce mă doare sau să nu am niciodată lângă mine pentru că știu că suntem ca-n poeziile lui Eminescu, doi aștri care gravitează pe orbite diferite.

Săracul meu subconștient nu reușește să reconcilieze realitatea cu lumea visului decât prin construcția celor mai frumoși monștri pe care i-ar putea visa vreodată o fată într-un scenariu care ar face-o pe Jane Austen să mă aplaude la scenă deschisă pentru ilustrarea gesturilor reținute dar cu încărcătură emoțională cât pentru un roman întreg.

Greșeala…de pe vârful limbii

Citisem zilele trecute un articol interesant legat de motivul pentru care ne repetăm în greșeli. Iar un subiect ca ăsta merită dezbătut cel puțin pentru obsesia mea legată de repetitivitatea trăirilor, de parcă viața ar fi un continuu deja-vu, o placă de gramofon brăzdată de zgârieturile timpului, pe care acul sare aleatoriu din când în când ca să ne testeze. Ne-am învățat lecția ori ba?

De ce ”ținem” aproape morțis uneori să mergem pe aceeași cale chit că semnul de drum înfundat aproape că ne pleznește peste frunte?

Articolul în cauză ce poate fi accesat aici susține că atunci când nu știm ceva anume, sensul unui cuvânt de exemplu, memoria reia aceleași căi sinaptice în încercarea de a găsi sensul pe care îl căutăm, și cum ruta inițială era greșită dar deja formata ești sortit tot pe acolo să o iei în lipsa unei alternative la fel de netede.

Îmi stă pe vârful limbii e o expresie destul de des folosită atunci când încerci să-ți amintești ceva, știi ca e acolo, aproape palpabil, ca o siluetă după o perdea dar imposibil de atins cu mâna sau cu verbalizarea.

Soluția în a evita repetiția unei greșeli e să rupi tiparul deja format. În loc să îți storci creierii încercând să accesezi informația respectivă mai bine întrebi sau apelezi la o altă sursă pentru răspuns.

Acum, stau și mă întreb în viața de zi cu zi pe cine întreb? Există un mare dicționar al experiențelor în care sunt indexate toate trăirile oamenilor și unde pur și simplu prin răsfoirea unei file te scutești de frământările din miez de noapte? Sau poate de listele lungi de pro și contra?

Și dacă te lovești de o eroare 404 și astfel ești blocat în același buclă ce faci? Cum te abați de la calea prestabilită?

Oscar Wilde zicea în una din vorbele lui memorabile că experiența e numele pe care îl dăm greșelilor noastre. Și dacă nu învățăm nimic din ele în absența răspunsului corect? Și adunăm experiență lipsită de concluzii ca un teanc de romane polițiste cu final deschis și criminal neprins?

Apoi e Einstein care zicea că nebunia presupune să faci același lucru la infinit și să te aștepți la rezultate diferite.

Aparent elucidarea stă tot în rezultatele cercetării și în încetinirea procesului, urmarea pe îndelete a fiecărui pas sau repetarea cu voce tare a sensului acelui cuvânt.

Deci în cazul ăsta am aflat și de ce există expresia ”growing pains” și care e de fapt menirea cicatricilor – să fie un memento al experienței, să fie vocea care te trezește constant, care te aduce înapoi cu picioarele pe pământ, să fie în cele din urmă o antiteză a trăirilor și răspunsul tacit și împlicit al căutărilor îndelungate.

Încremenire

“Văd că oamenii acuma au un fel de-a da înapoi în faţa vieţii de teama de a nu şi-o complica. Frica de-a nu suferi face pe om să nu mai iubească”. Alexandru Paleologul

Câte n-aș putea să scriu sau să zic pe tema asta? Cât nu s-a zis și nu s-a scris pe tema asta?

Probabil scena cea mai evocatoare pentru tot citatul de mai sus e în Someone Like You, unde personajul principal masculin (Eddie) consolează personajul principal feminin (Jane) legat de durerile inimii și drama despărțirii iar replica lui finală și acum îmi trimite șocuri pe șira spinării de-mi zguduie trăirile și din inimă și din creier: I know it hurts. I know. It’s so hard to believe that something that wonderful can ever happen to us again, but it can. 

Tot în același registru stilistic, probabil cea mai deșteaptă chestie care mi-a fost scrisă vreodată, sau dacă nu e acolo în top 3 a fost ”Frica de dragoste e totuși lașitate”.

Cu asta mă lupt de ceva vreme, și-aș prefera să o las suspendată în timp și spațiu, în ambiguitate, pentru că nu mă pot privi nici acum în oglindă pe de-a-ntregul, chit ca peretele meu metaforic e mai plin de liniuțe tăiate decât cel din celula unui condamnat pe viața la încarcerare.

Dar divaghez și mă ascund în spatele cuvintelor și în spatele rațiunii de: nu răni gratuit, de nu e treaba nimănui să te vindece decât a ta, îți va veni și clipa când te vei ambiționa singură să faci un pas în plus, în față, iar pe același drum.

Dar ziua aia nu vine și eu mă ancorez și mai mult în pereții mei capitonați, ca și cum nebunia ar fi alinarea. Dacă sunt nebună trebuie să fiu protejată de pereții aștia patru, și dacă stau între ei nu risc nimic, nu câștig nimic, nu sufăr din nou nimic.

Frica. Frica e cel mai mare motivator în orice instanță.  E cea mai la îndemână scuză. E în afara zonei mele de confort. Nu știu cum se face. Nu mă simt în stare. Scuze. Scuze. Scuze.

Frica paralizează mai rău ca toxinele din veninul unui șarpe, încremenește. Te țintuiește la pământ. Așa e și iubirea, te înalță tot atât de mult cât te coboară. Te vindecă tot atât de mult cât te rănește. Te învață dar te și prostește. E antiteza perfecta. E ambivalența continuuă. E simbolul infinitului, cele două bucle.

The cure is in the poison.

Dar în încremenirea mea am uitat totul. Cum să o iau de la capăt. Cu ce curaj să o iau de la capăt? Și chit că aud în capul meu aceeași voce care-mi spune să sar, să mă avânt neînfricată dincolo de margine, dincolo de ceață, frica de-a nu suferi face pe om să nu mai iubească, să nu mai creadă și să nu mai spere.

E ca o biserică părăsită de Dumnezeu, în locul ei e doar goliciune și măreție dublată de…nimicul rămas în urmă.

Oare vom deveni cu toții stânci în cele din urmă?