Category Archives: Veni vidi party

Concert semi-acustic The Mono Jacks

De fapt în seara asta a fost aniversarea PasparTWO și lansarea rAM #9 (revista Arte și Meserii pe care o puteți răsfoi, frunzări etc. aici). A fost în Energiea unde am mai fost la ”degustat” de Moonlight Breakfast. Despre revistă nu prea am multe de zis pentru ca abia am răsfoit-o, dar l-am cunoscut pe unul din fotografii revistei (adică oameni care au pozat alți oameni pentru revistă) pe care îl semi-stalkuiesc online pentru că face treabă bună și nu rămân indiferentă la poze frumoase.

După cum spune și titlul articolului am asistat la un concert semi-acustic The Mono Jacks. Nu știu exact ce înseamnă semi-acustic, dar dacă ar fi să o iau după explicația primită la Vița de Vie acustic = ei au stat jos (?!)

Pe cei 4 Jack îi știam de la Guerilla dar fără abilitatea de a îi recunoaște și independent, dacă mi s-ar fi dat o lungă lista cu melodii și eu ar fi trebuit să ghicesc artiștii (români). Mi-au plăcut. Mi-au plăcut mult. Mi-au plăcut atât de mult dar atât de mult încât dacă nu m-aș fi lăsat condusă de lenea de a mă duce la bancomat să scot bani pentru taxi le-aș fi luat albumul pe loc. Nu-i nimic. E și mâine o zi.

Și acum pentru opinii cât se poate de subiective legate de prestația lor:

  • a existat o coeziune estetică, toți fiind îmbracați în negru, simplu și cu gust. Da, sună superficial dar contează pentru că întâi și-ntâi vezi și apoi auzi. Deci bilă albă, mai rar să vezi așa ceva pe la noi, cred.
  • au fost cât se poate de profi. S-a auzit impecabil (nu contează că am stat fix lângă boxe sau poate chiar asta e măsura care validează perfecțiunea sunetului lor)
  • mi-au amintit de Audioslave pe la unele acorduri, iar solistul de Alex Band (blondul de la The Calling) atât ca timbru vocal cât și ca fizic. Mai trist a fost când a coborât de pe scenă și mi-am dat seama că m-aș uita ușor de sus la el. Asta din seria fantezii ce se sparg ca baloanele de săpun.
  • Au cântat 10 melodii sau cel puțin atâtea erau trecute pe setlistul de pe scenă și nici una n-a fost sub nivelul stabilit de precedenta.

Sunt curioasă cine or să vină data viitoare din moment ce intuiția îmi zice că nu o să fie ultima dată când o să mă energizez muzical în același local, care capătă din ce în ce mai multă notorietate și reputație pozitivă. Deci kudos Energiea.

Sursa imaginii de sus

Advertisements

Vita de vie – Acustic

Îmi place să-mi dau seama că lună de lună voit sau nu îmi re-sărbatoresc ziua de naștere. Și o fac prin muzică lucru care nu poate decât să mă bucure și mai mult. Iar dacă luna trecută a fost Waldeck, luna asta am stat mai aproape de casă și am ascultat un concert acustic pe cinste susținut de Vița de Vie în Jukebox Venue.

În primul și-n primul rând mulțumesc Metropotam! Fără voi și fără dramul de noroc personal ziua de vineri ar fi fost o dezamăgire ornată frumos cu Hunger Games: All hunger, no games.

Am să încep cu Jukebox Venue unde nu mai fusesem până atunci dar care fusese lăudat de prieteni ca fiind un local unde muzica e foarte bună și subscriu la spusele lor. În schimb locația în sine e un Hard Rock Cafe făcut cu buget redus ca să o zic finuț. Am apreciat și chitările suspendate și cele de pe pereți și afișele dar puse în locație așa cum erau păreau nelalocul lor și implicit făceau notă discordantă. Servirea și prețurile au fost decente, deci alte minusuri nu mai am ce puncta.

Acum pentru partea de clarificări. Nu am fost niciodată fană Vița de Vie. Nu pentru că mi s-ar fi părut sub nivelul standard de calitate acceptat de mine ci pentru că atunci când s-au lansat ei eu eram prea mică să înțeleg ce cântă ei acolo. Apoi când am crescut nu prea m-am mai lovit de ei și dacă nu a avut cine să mă educe i-am ignorat. Așa că la concert m-am dus cu fix 5 melodii știute: Varză, Îmi pasă, Basul și cu Toba Mare, Sunetul mai tare și Vino la Mine.

Așteptări nu aveam. Nici să fie extraordinar nici să fie groaznic și tare bine a mai fost că a fost așa pentru că m-au prins de la prima melodie Iamma. Și nu mi-au mai dat drumul cele aproape 2 ore cât au cântat cu pasiune pentru că se vedea cu ochiul liber că le place ce fac și că pun tot ce au mai bun în muzica lor.

Scena avea lumânări și asta nu m-a dus cu gândul la celebra serie Unplugged lansată de MTV în anii ’90. Iar concertul celor de la Vița de Vie nu a fost cu nimic mai prejos de oricare din acei invitați. M-am simțit onorată să fiu acolo și să le reascult hiturile în varianta acustică și să-mi doresc din tot sufletul să scoată un CD cu toate piesele cântate așa, simplu, fără efecte, fără jocuri de lumini, fără genul ăla de energie prezent la un concert live  în oricare altă locație. Acusticul cere o altă stare, un altfel de angajament muzical din partea publicului. E solemn și în opinia mea e o validare pentru orice artist a valorii sale, pentru că în clipele alea ai posibilitatea să îi vezi ”goi”, dezbrăcați de orice magie adițională dată de o scenă imensă și mii de oameni. Ți se apropie de suflet și te farmecă în a le deveni de-a pururi fan. Știu că ăsta e cazul meu.

Legat de setlist și mulțumită și Andreei în mare parte pot să completez lista cu: Varză, Visare, Iamma, Lăsat Pustiu, Ce mai contează, Abdulah, Praf de Stele (care mi-a furat instant inima), Vino la Mine, Basul și cu Toba Mare, Sunetul mai tare și restul care acum îmi scapă.

Ce-aș mai puncta ar fi asemănarea ocazională cu Incubus ca stil sau timbru vocal și nu o zic la modul de plagiere cât de încântare pentru că și Incubușii îmi sunt dragi tare tare.

Iar pe final, ca o concluzie după 2 zile în care toate senzațiile și impresiile și emoțiile au avut loc să se așeze nu pot decât să îmi susțin impresia inițială că e, fără urmă de îndoială, cel mai tare concert la care am avut ocazia să particip în toată viața mea și i-am văzut și pe Guns’n Roses și pe Bon Jovi și AC/DC, deci termenele de comparație nu-mi lipsesc, cu atât mai mult cu cât unora le-am jurat adorație eternă.

Așa că mulțumesc din nou Metropotamilor pentru cel mai frumos cadou pe care mi-l putea face cineva la 24 de ani și 2 luni.

Sursa imaginii

Energiea – pub de cultură urbană alternativă

There’s a new pub in town!

Din moment ce anul ăsta am decretat ieșiri mai dese ca fiind cheia marilor succese sociale sau măcar succeselor personale în încercarea de a reanima viața de zi/crepusculară/noapte care până acum a avut o vizibilitate mai redusă ca Yeti am zis că n-ar strica să văd ce e cu Energiea pub.

Ei bine pub-ul în cauză care se autointitulează Stabiliment de informare și experiment urban și e localizat fix lângă Expirat, pe Brezoianu nr 4.

E drăguț ca atmosferă, nici dureros de bine luminat dar nici atât de obscur încât simți nevoia să-ți achiți consumația cu banii puși într-un plic și înmânați chelnerului pe sub masă.

Apropo de bani, ca prețuri pub-ul se situează undeva în zona medie berea – 8 lei, tequilla – 9 lei, cocktailurile între 14 – 21 lei, paharul de vin – 12 lei și aici au o bilă albă pentru faptul că orice vin din meniu poate fi servit și la pahar, nu doar la sticlă, ceai – 12 lei.

Cât am așteptat concertul Moonlight Breakfast (da au avut și muzică live) am degustat un Wooden Type care conține bere Grolsch și Crabbie’s ginger beer și te cam face să mai ceri încă un pahar două, iar my partner in crime a baut un Metal Type – bere Grolsch și sirop de cireșe/vișine adică un fel de bere belgiană dar nu chiar și nu chiar atât de reușită combinația. La capitolul cocktail ne-am comandat câte un Futura – wyborowa, amaretto, disaronno, kuyper peachtree, kuyper pucker malibu, sour, ocean spray cranberry care a fost destul de delicios în absența cocktailului original cu mango. Și dacă tot vorbim de lucruri delicioase nici barmanii nu trebuie ocoliți 🙂

Până la momentul concertului ne-am putut face poze inedite adică un fel de stenciluri with a twist, în locul blocului de culoare care alcătuiește silueta pozatului au suprapus diverse fonturi. Rezultatul putând fi văzut mai jos. Și împreună cu poza am primit și un magnet format din dopul de la o sticla de Grolsch. Pe lângă asta ne-am adjudecat și primul ”ziar” Energia unde am mai aflat una alta despre Moonlight Breakfast.

Concertul a fost superb și a început la țanc adică fix când ni se terminase răbdarea pe la un 12:15. A fost de vis și nu zic asta cu mare ușurință despre orice formație. Au sunat fix ca pe Youtube în absența unui CD sau ca la Radio Guerilla și sunt simpatici toți 4. Muzica e influențată de anii 50 – 60 dar te unge la suflet și te face să zâmbești cap coadă la fiecare piesă, iar cum motivele de zâmbit trebuie valorificate la maxim mi-am petrecut ora respectivă zâmbind de s-o fi speriat de mine solista crezând că-mi filează vreo lampă.

De vă treziți prin zonă pe la Brezoianu sau de vreți să mai respirați și alt aer decât cel de Expirat, urcați și vă Energieazați.

Sursa imaginii din stânga sus


 

Bullets over Lipscani

Nu mă declar fană Woody Allen. Mi se pare că în filmele lui se vorbește cam mult și se acționează cam puțin, dar am zis că poate teatrul e altfel și că ”inspirat”-ul din afiș or să mă salveze de dialoguri interminabile și ținut capul în mâini în timp ce casc a somn. Deși dacă stau bine și mă gândesc căscatul a somn nu e un indicativ clar al plictiselii mele cât al faptului că de cele mai multe ori mie chiar îmi e somn.

Acestea fiind spuse am avut plăcerea în seara asta să mă delectez cu mai sus numita piesă și să mă distrez și prin distracție se înțelege relaxare și râsete. E inutil să încerc să fac exerciții de memorie în încercarea de a-mi aminti replici sau scene întregi. Ce pot spune cu certitudine în schimb e că e o piesă la care se râde. Că e imposibil să rămâi nemișcat, măcar așa la colțurile gurii și dintr-o linie dreaptă ajungi să faci o semilună. 🙂

În mare povestea ni-l prezintă pe domnul Kaizer (dacă o fi cu s și nu cu z my bad) care este un detectiv particular motivat mai mult de partea financiară a meseriei decât de vreun spirit curioso-justițiar chit că așa cum recunoaște și el i-au fost masate gingiile cu pickhammer-ul. Într-una din zile în biroul lui intră o domnișoară care îl caută pe Dumnezeu și care se dovedește a fi intriga născătoare de desfășurarea acțiunii și parte crucială a punctului culminant.

Ce mi-a plăcut la ea a fost asemănarea caricaturală cu Jessica Rabbit (părul roșcat, rochia mov și formele sinuoase) și mai-mai că mă așteptam să zică că I’m not bad I’m just drawn that way și că îl caută pe Roger Rabbit soțul său.

N-a fost să fie așa dar a fost o oră distractivă, mai ales atunci când a intrat și Moartea în scenă cu o coasă autentică în spate și în hanorac cu Guns’n Roses (cine știe cunoaște 😀 ).

Godot Cafe – Teatru e un local simpatic, nu foarte mare, cu un candelabru drăguț ce-ți creează impresia de familiaritate atât de necesară unei cafenele dar și unui teatru altfel care nu-și ține spectatorii departe de actori ci îi face participanți la acțiune, iar asta mă face pe mine să-mi doresc mai des astfel de experiențe pseudo-interactive în serile de vineri când energia mea ține fix cât pentru un film și-o cană de ceai +/- o carte.

Așa că vă invit să treceți pragul lui Godot pentru că sunt sigură că nu e singura piesă apreciată din multitudinea înșirată la secțiunea de evenimente.

Seară bună!

 

O seară cu Waldeck

Joi, pe 23 februarie am avut ocazia să mă delectez cu Waldeck în The Silver Church Club. A fost prima experință de genul concert în club și din moment ce nu știam exact la ce să mă aștept nu m-am dus cu prea mari așteptări. De fapt mint. N-a fost prima. A fost a doua. Prima a fost acum un an în The Ark și am văzut The Sophisticated Lemons în concert.

Oricum, experința anterioară mi-a scăpat cu desăvârșire din repertoriul de amintiri și în orice caz nu mi-ar fi servit drept termen de comparație real din mai multe motive după cum urmează.

  • Waldeck e artist/formație internațională deci joacă în altă ligă față de tinerele lămâi sofiticate. Mai multă experință în consecință mai multe pretenții.
  • TSC e club cu ștaif sau măcar cu un renume de loc în care se duce lumea de obicei, să-i zicem popular deși nu îmi e clar dacă asta e de bine sau de rău pentru că nu-i cunosc îndeaproape fauna nativă. The Ark la ora respectivă era un club nou înființat de care nu știu ce s-a ajuns având în vedere poziția ne-strategică deși clădirea era superbă, adiacenții de peste drum neștirbindu-i din farmec.
  • Concertul a fost destul de mediatizat de până și eu am auzit de el și am catadicsit să îmi mișc toate cele 50+ de kg în fosta casă de cultură a studenților spre deosebire de strategia clasică ”Bă Căli e ceva fain în clubul x diseară. Vii și tu?”
  • În The Ark a cam bătut vântul la numărul de participanți, în TSC am stat ca sardelele, în fum și înghesuială și căldură. Iar ca ”bonus” am fost ușor pipăită.

Și cam atât cu termenii de comparație între cele două evenimente.

Waldeck chiar mi-a plăcut în ciuda familiarizării cu fix 2 melodii – Memories și Addicted. Mi-a plăcut că au avut formație completă pe scenă (chitară, chitară bas, clape, tobe, trompetă, saxofon și trombon) plus o voce divină a negresei al cărei nume nu mi-l amintesc, de fapt nici nu l-am prea înțeles.

Din păcate austriecii s-au lăsat așteptați de pe la 9 până pe la 23:45, mai ceva ca Guns’n Roses, deși tind să cred că noi am înțeles prost că se începe la 9 și nu că accesul se face la 9. În orice caz așteptarea a fost recompensată printr-o oră și un sfert de melanj muzical cu tonuri de jazz, dub și swing.

Alte observații ale serii includ: basistul care era foarte draguț, decorul ca rupt din Fangtasia lui Eric Northman și gustul de whiskey care mi se pare la fel de execrabil ca ultima dată.

Am încheiat seara pe la 1 și ceva din considerente de durere de picioare așa că note to self, data viitoare voi încălța ceva și mai comod doar doar voi rezita mai mult.

Iar pe final vă las cu o melodie și un fragment din descrierea trupei de pe Myspace pentru că ilustrează mult mai bine ca mine emoțiile și stările induse de Memories și nu numai.

A driving force in his native Austria’s electronica scene, Waldeck is a proponent of the Viennese sound: a smoky, melancholic and eloquent mix of deep-rooted,but also turbulent beats with luxurious melodies.

Music that is half experienced and half remembered after waking up from a “Sekundenschlaf” in an airport departure lounge – when human and machine noises come together for one sweet moment in a smoky tapestry of sound.

via Myspace

%d bloggers like this: