Vanessa Paradis

Ăl de sus îmi e martor că ascult muuuuuuultă muzică. Iar oamenii cu care trebuie să mă întâlnesc prin diverse locuri prin oraș știu că atunci când mă vad am mereu căștile în urechi. Și nefericiții pe care, zic ei, îi ignor știu că motivul e tot ăsta, că am constant căștile în urechi cu muzică și deci automat sunt în lumea mea și nu mai conștientizez ce se întâmplă pe lângă mine, pe stradă, la semafor etc.

Și cum din păcate radiourile românești nu-mi sunt niciodată suficiente iar Virgin Radio Italy mi-ar consuma din 5 melodii toți MB de trafic de date incluși în abonament, nu-mi rămâne decât să mă mai delectez și cu mp3-uri alese pe sprânceană și recomandări.

Ultima găselniță e Vanessa Paradis, cunoscută în rândul lumii mai mult ca parteneră a lui Johnny Depp. O știam de ani de zile și ca actriță și ca (,) cântăreață cu al său Joe Le Taxi și Be My Baby. Știam și că a fost cuplată cu Lenny Kravitz. Dar nu știam de Sunday Mondays până luni când l-am prins la H FM 2.0

Și cum m-a mânat curiozitatea să caut în hăurile internetului diverse informații și poze despre sus-numita și fostul iubit, m-am ”împiedicat” de albumul din 1992 care se cheamă tot Vanessa Paradis și care a fost produs și scris de Kravitz.

Cum mi-s fan Lenny de prin liceu, perioadă a marilor descoperiri muzicale, am plecat urechea la cele 11 melodii și cum ar zice unii ”color me impressed”. Se simte influența lui Lenny și cred că ăsta e și unul din motivele pentru care îmi place. Nu e clar ancorat în anii 90, ca alte albume ale altor artiști, dar nici nu e producția ultimului an. E dulceag și ușor, perfect pentru zilele de vară, pentru visare, pentru relaxare și descrețit fruntea în drum spre casă.

Personal îmi place și am ascultat obsesiv săptămâna asta Lonely Rainbow care mă face să mă simt cumva vinovată. Mă simt ca un voyeur. Este intimă, o baladă mlădioasă care te învăluie în aburi dulcegi de iubire. Nimic rău în opinia mea. Dar atunci când începi să auzi și vocea lui Kravitz îți formezi o imagine în cap cu ei doi. Cu o camera semi-obscură, cu raze de soare care brăzdează întunericul, cu ei doi în colțuri opuse și melodia fiind firul de aur care îi leagă. Iar modul în care se termină, acele câteva secunde îmi par ca finalul de vis. Nu vrei să se termine dar cui îi pasă de ce vreau eu.

Alte piese care m-au ”prins” sunt Natural High, Gotta Have It și Your Love Has Got a Handle on My Mind.

Sincer îl recomand. Alte albume de-ale Vanessei n-am mai ascultat ca să pot să fac o comparație, dar raportat la mizeriile muzicale comerciale din ziua de azi e aur curat.â

Spor la ascultat și la visat pe ritmuri de Lonely Rainbow.

Sursa imaginii

Lumi muzicale

Există un sâmbure de adevăr în toată faza cu genurile muzicale și gusturile dobândite și de asta mă tot ciocnesc cred de vreo câțiva ani încoace de când în playlist-ul curent au intrat nume ca Rolling Stones, Nirvana, The Black Keys, Bon Iver, The Smiths, Morrissey sau mai nou Tom Waits.

Uitându-mă în urmă la lungul drum pe care l-am parcurs de la Abba și Boney M în copilărie, la Linkin Park și Staind spre final de generală și început de liceu până înspre Metallica, Guns’n Roses și Apocalyptica spre final de clasa a 12a. Ca acum să mă uit și să constat cu stupoare că m-am îndrăgostit de grunge, că admirația mea infinită pentru Foo Fighters și Dave Grohl nu e legată de nimeni și nimic doar de mine și căutările muzicale și că descopăr în continuare noi și noi formații și artiști cărora nu le-aș fi acordat nici 5 minute altcândva.

Dar nu acesta e scopul articolului ci descoperirea de sine și despre ce e în jurul tău în general prin intermediul lumilor muzicale.

Probabil că știți și voi că muzica e legată de sentimente și stări, sentimente care de multe ori te trimit înapoi în trecut sau care te fixează mai bine în prezent și-ți așează în stânga ta o bornă pe care nu scrie numărul de kilometri până la următoarea destinație ci unde ești, cu cine ești și cum te simți atunci.

Și o dată cu trecerea anilor aduni bornele astea și dacă ești suficient de norocos sau norocoasă ca într-o seară radioul să îți cânte în suită vreo oră-două toate melodiile alea de care ești legat, atunci acolo în întuneric, pe tavan ai să vezi cum se conturează drumul vieții tale. Cum ai trecut de la un hotar la altul, cum se intensifică nuanțele, cum totul e accentuat, potențat. Cum simțurile ți se extind în afara corpului ca o pânză de paianjen invizibilă de care se agață și în care se încurcă experiențele altor oameni.

Asculți un vers, o strofă, un acord de chitară și te întrebi dacă și povestea celui care a scris bucata aia muzicală e la fel de tristă sau de veselă ca a ta.

Și îți dai seama că faci parte din ceva și că orice ai simți se împarte la doi, la trei sau se înmulțește cu tot atât.

Soundtrack-ul vieții mele – cât de ciudat sună. Dar sunt melodii care se lipesc așa de suflet și care devin parte din tine și care adaugă o tușă de culoare personalității și care spun o poveste în 5 minute despre cine ești și unde ai fost.

Dar probabil că cel mai mare ”cadou” pe care ți-l oferă lumile astea muzicale e că îti recalibrează modul de a simți iar epitetele devin și ele muzicale: sunt furios ca în St. Anger, tristă ca în Hand me down, nostalgică (,) ca în Wish You Were Here, îndragostită ca în Somebody.

Iar pe final nu zic decât – dacă muzică nu e, nimic nu e.