Și uite că a trecut jumate de veac de Rolling Stones. 50 de ani de la primul lor concert din 1962 de la Marquee Club.
Mi-e greu să pun degetul exact pe timeline-ul vieții mele și să zic uite aici m-am îndrăgostit de ei pentru că Stoneși sunt și au fost mereu acolo. Existau de mai bine de mai bine de un sfert de secol când m-am născut eu așa că mai degrabă au fost o constantă decât vreo variabilă muzicală.
Și cum multă vreme au fost acolo și eu am fost preocupată cu altele i-am ignorat. Cred că i-am luat la bani mărunți abia după ce i-am descoperit pe un CD cu diverse cu al lor Wild Horses. Apoi a fost Angie și majoratul unui coleg de liceu unde versurile alea au pecetluit soarta unei prietenii.
Apoi au urmat Anybody Seen My Baby și A Bigger Bang, album pe care l-am ascultat la infinit cu ale sale străzi ale dragostei și ploaia care nu se mai oprea. Tot atunci a venit pasiunea pentru Keith Richards care pe lângă titulatura de ”chitarist desăvârșit” o mai merită și pe cea de ”om deosebit de fascinant”. Și dacă ar fi să răspund la una din întrebările alea cu ”pe cine ai scoate la o bere dintre cei mai faimoși oameni de pe planetă?” probabil aș zice Richards.
Nici Jagger nu e de neglijat mai ales că God Gave Me Everything I Want a stat multă vreme prin playlisturi ca și Dancing in the Street.
Dar confirmarea finală a venit acum mai bine de un an printre sticle de vin și discuții interminabile despre nimicuri. Paint It Black, Sympathy for the Devil, Like a Rolling Stone, Ruby Tuesday, Brown Sugar, Love is Strong s-au transformat în poze ale unor momente neclare. Din tot ce-a fost n-am mai ramas decât muzica.
Din păcate concertul din 2007 l-am ratat dar asemeni milioanelor de fani din întreaga lume sper la unul aniversar de 50 de ani, chit că asta ar insemna o deplasare pe alte meleaguri.
La mulți ani Keith, Mick, Charlie și Ronnie! Să mai prindeți încă 25 cel puțin!
Mavrodaphne 