Mă înscriu cu succes în rândul oamenilor care sunt adepții participării selective. Sau mai pe românește sunt cam leneșă. Și nu, asta nu e vreo spovedire a păcatelor capitale, deși probabil ar fi un subiect bun de blog.
Revenind la muflonii noștri și la rândurile pe care le scriu am să încerc să țes cuvinte în jurul subiectului de a scrie pur și simplu pe blog.
E greu uneori, plictisitor alteori, de cele mai multe ori nu am răbdare să pun în ordine toate subiectele pe care le gândesc sau care-mi vin haotic în minte și de asta am diverse notițe pe un carnet de pe birou sau pe mobil, pentru că una din cele mai mari minciuni pe care ni le zicem destul de des e ”nu e nevoie să-mi notez asta, o să țin minte până mai încolo”. Da de unde 😀
Iar pe lângă subiectele care le rumeg mai mult sau mai puțin mai am dileme de genul să scriu mult sau puțin? Până unde să mă-ntind cu vorba? Să mă lansez în cercetări sau e suficient un singur articol, o singură carte, opinie, status, link etc.
De aici rânduri rânduri.
Nu cred că am ajuns în stadiul în care să îmi creionez suficient de bine stilul de a scrie și pe undeva e imposibil din moment ce sunt influențată de stările pe care le am și de emotivitatea care iese sau nu la suprafață.
Și-aș mai adăuga lenea temporală la toată ecuația asta. Acea lene care intervine atunci când începutul nu mai e început, când parcă te gândești că poate nu are rost să mai scrii alea 1-15 rânduri despre nu știu ce subiect trivial care acum 3 luni ți se părea ca rupt din izvorul nesecat al originalității.
Apar scuzele să nu mai scrii. Și am văzut asta pe destule bloguri care și-au rărit postările mai ceva ca pădurile românești în goana după exportul de lemn, până la instalarea cri-cri-ul gol al paginilor și apoi nimic.
Mi-e frică să ajung din nou acolo. Să trag 3 linii, să marchez 36 de luni și să ajung în no man’s land-ul care te învăluie voit sau nu după o vreme.
Rânduri, rânduri care curg din plăcere, din pasiune și apoi din obligație. Și dacă e obligație de ce ai mai scrie?
Pentru că în absența scrisului creierul devine greoi iar imaginația începe să-mi fie populată cu tot felul de personaje care de care mai bizare, cu trăiri apăsătoare care zgârie sufletul și nu-l lasă să respire.
E terapie ieftină și eficientă, e scrijeleală în biți pentru că peste memorie se aștern destule de la an la an și se rescriu și mai multe iar istoria personală au ba ”e acea certitudine apărută în momentul când imperfecțiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării” – Julian Barnes.
O fi vreun strigăt al inconștientului care încearcă să mă facă să nu uit?
Și uite așa am ajuns să vorbim iar despre mufloni. Dar mintea zburdă aiurea după câteva minute, puține la mine că așa sunt eu agitată, și de la rânduri rânduri și pendularea dintre numere și intervale și înșiruiri de cuvinte am ajuns la motivația de a ține un blog, la beneficii, la metafore și la citate din cărți care oricât de proaste ar fi tot au adevărurile lor.
Și totuși tu de ce scrii?
Mavrodaphne 