Depeche Mode – o poveste cu final fericit

Memoria e un lucru tare dubios care permite întoarcere omului în timp până la un anumit punct. Unii își amintesc lucruri de la 1-2 ani, în timp ce alții abia dacă mai știu ce s-a întâmplat dincolo de vârsta de 9 ani. În cazul meu totul se oprește pe la 3 ani și ceva, în două amintiri. Una e despre cum alergam pe ulița satului, cu bunica după mine, strigând să vin să mă îmbrac. A doua e despre cum am fost la o vecină să arvunim un taur pentru vacă și despre cum îmi doream să plecăm mai repede pentru că respectiva vecină stătea gard în gard cu cimitirul. Și cum tot trăgeam eu de bunică-mea să o ștergem mai repede și mă îndreptam spre poartă am început să aud ”Words like violence break the silence come crashing into my little world…” de la radioul scos pe o fereastră de la casa. Și m-am gândit instant la mama și mi s-a făcut un dor crunt de ea de mi-au dat lacrimile. Cum de știam melodia la vârsta aia e încă un mister pentru mine pentru că oricât aș încerca nu îi găsesc originea, dar amalgamul ălă de emoții s-a fixat atât de bine în memorie încât mereu când ascult melodia văd poarta de lemn, drumul în pantă, gardul de beton al cimitirului și teii înalți. Iar eu stând cu un ochi când spre poartă când spre bunică-mea care părea că nu mai vine.

Concert Slash & Myles Kennedy

Mă simțeam de ceva vreme cu musca pe căciulă pentru că nu am postat impresii de la concertul lui Slash de la București, din 5 februarie.

Încep cu un mic disclaimer care are menirea să explice ceea ce nu poate fi pus în cuvinte, pentru că nu știu cum sau nu pot. Fiecare concert la care am fost a însemnat ceva pentru mine. Nu cred că am văzut vreo trupă ale cărei melodii să nu fie strâns legate de o anumită perioadă din viața mea sau de vreo persoană. Așa că invariabil fiecare întâlnire muzicală la scenă deschisă a fost specială în felul său.

Deși România nu mai e de ceva ani ocolită de marii artiști internaționali, încă îmi culeg falca de pe jos de fiecare dată când mai aud de un mare nume care ne onorează cu prezența. Aici se înscrie cu succes și Slash. Și deși am bifat în 2010 concertul celor de la Guns’n Roses, venirea lui Slash a fost un vis devenit realitate pentru că a însemnat trecerea de la imaginea lui în capul meu la vârsta de 4 ani la o imagine reală, bazată acum pe o amintire.

Și dacă simplu fapt că eroul rock al copilăriei mele avea să concerteze la început de an la Sala Palatului nu era suficient să mă ducă în extaz, atunci alegerea solistului a generat un semi-leșin și o nevoie urgentă de a mă așeza.

Recenzii muzicale sau despre cum am câștigat muzica românească cu Robin and The Backstabbers

Pe 21 decembrie 2012 bookblog.ro anunța printr-o știre un concurs de recenzii muzicale care vizau muzica autohtonă din ultimii 10-15 ani. Premiile constau în zeci de CD-uri cu formații românești. Cum la vreme respectivă eram proaspăt amorezată de Robin and The Backstabbers și al lor Bacovia Overdrive am zis să-mi încerc puterile că n-am ce pierde.

Și uite că aproape 2 luni mai târziu mi-a fost confirmată supoziția, când am fost înștiințată frumos de cei de la Revista Echinox că am luat locul 2. De n-aș fi fost la birou când am citit mailul aș fi țipat de bucurie. De două ori. O dată pentru premiul substanțial care o să mă familiarizeze și cu alte trupe românești și a doua oară pentru recunoaștere. Ce-și poate dori un om, aflat la început de drum în alte scrierii, mai in glumă mai în serios, decât un dram de recunoaștere din partea altora (care nu le sunt prieteni și îi susțin necondiționat)?

Recenzia o găsiți mai jos așa cum au hărăzit-o mintea și mânile pe la 12 noaptea. Și da, sunt conștientă de repetiții si de alte scăpări, dar mi-o asum.