Despre jurnalismul narativ, la cald, cu oamenii din DoR

Pentru că timpul mi-a permis-o, în seara asta am fost la o ”întâlnire” în cadrul serilor FJSC intitulată ”Cum relatăm povești adevărate?”. Învitați să răspundă la această întrebare au fost Cristian Lupșa, Adrian Lungu, Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Oana Sandu și Gabriela Pițurlea.

Ca să o iau cu începutul am să zic doar atât – punctualitate. Cred că era 16:05 când am ajuns la etajul 6 al unei clădiri din complexul Leu, la sala 614 și l-am întrerupt pe Cristi din discursul introductiv. Îmi cer scuze pentru că știu că nu-i frumos.

Au fost două ore în care am ascultat povești și am participat la un jurnalism narativ inversat (noi, cei care am participat, am fost în postura de jurnaliști) pentru că am avut ocazia să-i ascult pe oamenii din spatele articolelor de la Decât o Revistă cum relatau din experiențele personale – fie cu revista, fie cu începutul scrisului. 

The Impossible (Paradisul Spulberat)

Sâmbătă am reușit în cele din urmă să mă mobilizez și să ajung la The Impossible, în Sun Plaza, mulțumită celor de la Cinema Rx care m-au fericit cu o invitație dublă.

Din seria de filme care au început să adune laurii și premiile la început de an pe la diverse evenimente am apucat să văd o bună parte dar dintr-un motiv sau altul mereu am amânat să văd filmul în cauză.

The Impossible(Paradisul Spulberat) spune povestea cutremurului din 26 decembrie 2004 care a provocat tsunami-ul ce a lovit Oceanul Indian, coasta de sud a Asiei și Indonezia și care a afectat viața a milioane de oameni. Nu e tocmai un subiect care să te lase rece. Dacă te lasă rece nu ești om și n-ai sentimente. Și faptul că aveam să mă cufund timp de două ore în drama personală a unei familii care aproape a fost distrusă de valul uriaș m-a făcut să mă țin departe de film, până atunci când nu s-a mai putut și n-am mai avut scuze.

Model de bloggăr – Și blondele gândesc

De când m-am apucat de ținut un blog (sau mai multe) în 2007 și până acum am avut ocazia să cunosc mulți oameni care se învârt în același spațiu populat de taste și biți. Pe unii i-am cunoscut în persoană pe alții doar de la distanță prin intermediul articolelor postate. E și ăsta un fel de a cunoaște omul, atunci când își deșartă gândurile pentru toți să vadă. Uneori cred că blogul scoate la iveală mai multe dintr-un om decât dacă ai sta față în față cu el și ai discuta nimicuri. E ca la confesional. Ești tu și calculatorul și ”păcatele” tale.

Ei bine, în 6 ani de zile am puricat la sânge câteva bloguri de care credeam că n-am să mă las niciodată din lecturat. N-a fost așa. Apoi am găsit oameni care mă distrau pe moment prin stilul de a scrie dar în timp au ajuns obositori cu generalizările și aroganța mascată de o glumă mai mult sau mai puțin bună.

Și între toate astea s-au cernut câțiva spre care merită să ridici admirativ ochii și să le vizitezi constant URL-urile pentru că nu-și iau lumea în cap o dată ce se văd sus pe culmi și nici nu uită de bunul simț. Sunt cei care te fac să te simți puțin mai deștept sau mai bun sau mai calm sau mai om după cele 5-10 minute petrecute pe blog.